Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

DESPRE O CASUTA, ZIUA DE LUNI SI CRAMPEIE DE OAMENI

on June 30, 2008

Dintotdeauna mi-am imaginat cum o sa fie cand o sa am ceva numai al meu, un spatiu fermecat pe care o sa-l creez si re-creez la nesfarsit, o sa-l pictez, sterg, reinventez, iubesc, urasc si tot asa. Spatiul s-a materializat intr-o casuta (suna urat garsoniera, plus ca eu nu o vad asa, e mai degraba un patrat pe care l-am umplut cu visele mele), in curand o sa vina si un sufletel, pe care il astept cum n-am asteptat nimic in viata mea, pentru ca ma simt noua si gata de cladit in taramul acesta si sufletelul va fi si el parte din mine, atat de mult tanjesc sa investesc in el. Sufletelul e un pisu, s-a nascut in 15 iunie, in Sebes, si urmeaza sa ajunga la mine pe un covoras fermecat. Nu stiu daca e pisu-fata sau pisu-baiat, nu stiu ce culoare are, stiu ca e tigrat, mic, moale si ca vrea si el sa locuiasca in patratul meu, sa-l transforme in cub sau poate in alta figura geometrica mai ciudata, ce nu are inca un nume. Pe moment, am inceput sa cumpar in disperare de cauza lucruri de pisu. Nu sunt convinsa ca am ceva ce e al meu sau nu e asa cum mi-am imaginat, probabil fiindca e inca in constructie sentimentul acela sau probabil pentru ca nu reusesc sa simt nicicum ca ceva ar fi al meu, poate doar invers.

Trebuie sa stiti ca eu ma laud cu doi caini minunati, pe care-i iubesc mai mult decat pe mine si care sunt acasa la Galati, n-au putut veni la mine din diverse motive:

Dosiq, centrul copilariei, familiei, dragostei mele, are rau de masina, sta acasa de multa vreme si ar fi ciudat sa o smulg de acolo si sa o aduc aici. Dosiq e o actrita, ea pluteste, e in lumea ei, nimic n-o deranjeaza acolo, stie ca i se cuvine tot ce-i mai bun, cand era mica era Sosonica, acum e singurul caine din Galati care rade, intrebati pe oricine. Cand iese cu noi in oras, ea conduce, merge unde vrea, face ce vrea, noi o urmam smeriti si suntem fericiti daca ne arunca o privire. Dosiq nu stie sa muste, sa fie rea, stie sa fie indiferenta cand o strangi tare-tare in brate, dar stie sa-ti arunce o privire care te poate lasa fara suflet, pentru ca nu poti duce atata iubire de la o fiinta. Dosiq stie sa cante, daca-i place muzica pe care o asculta, stie sa intinda labuta numai celui care-o merita, stie sa vorbeasca, stie mai multe decat noi, e fermecata, e o poezie, cum o alint eu mai tot timpul. Nu baga in seama rautatile, o intereseaza numai oamenii buni, pe care ii simte cu precizie, desi zambeste la toata lumea si imparte iubire in stanga si in dreapta, este independenta si nu este legata de nimeni si nimic, e venita de pe alta lume parca, sa ne lumineze pe noi, dar nu e a noastra, poate ca noi suntem ai ei. Ea e singura, calda si zambareata.

Lucky e un fenomen paranormal, cainele cu dubla personalitate, intr-o secunda te sfasie, ca apoi sa te iubeasca, de nu poti crede ca ar fi ceva rau in ea. Lucky face creasta cand are nervi, Lucky a facut o distanta de 2 m intr-o ora cand m-am dus acasa: tumbe, capul plecat, mers tiptil, rasturnari si, intr-un final, cand a ajuns la mine, s-a facut grea ca un munte, desi e mititica, si a intepenit pe mine, tremurand. Lucky uraste vecinii, i-ar papa pe toti, uneori poarta botnita, nimeni nu are voie in casa, cat e ea acolo, a mancat patul si canapeaua, Lucky e regina, Lucky pune botul in palma noastra si tremura. Nu stiu de unde vine si cu siguranta nu vine din lumea asta, e o felina cu apucaturi de balaur care scuipa flacari si, imediat, e zana cea mai buna. E ceva atat de fascinant la ea, e atat de inteligenta si atat de ciudata in reactii, de suntem convinsi ca ascunde un mare mister, ce, de va fi descoperit, va face mare bine omenirii. Lucky ameninta, scoate sunete ce ar infricosa si un om trecut prin multe, Lucky se sperie cand tuna afara si tremura cu capul ascuns sub perna. Lucky e o extrema, e o ciudata, o neinteleasa, gasita la cumpana dintre anii intr-un bloc plin de aratari, care cel mult se pot numi fiinte. Lucky iubeste extremist, uraste la fel, tot ce face, face din tot sufletul ei, care-s convins ca are dimensiunile unui sac fara fund, ce ar aspira toate rautatile lumii asteia si le-ar transforma in fapte bune.

Imi ador caini, traiesc ca sa am o casa mare pentru ei. Iata ca acum o sa am un pisu, mic ca si patratul meu, si sunt agitata, nu stiu cum sa-l intampin. Ma gandesc ca o sa se descurce el, pisoii au un simt pentru asta, o sa stie sa ma tempereze si sa-mi explice cum stau lucrurile in lumea lui. In lumea cainilor stiu eu foarte bine ce si cum, numai ca la pisoi nu ma descurc deloc. De lumea umana, nici nu mai vorbesc, a ramas cu un lacat mare pe ea, ferecata in veci, nu ma mai intereseaza decat contactele sporadice cu locuitorii ei, nu o inteleg, nu imi place, imi face rau si m-am decis ca de acum, la nevoie, voi lua crampeie de oameni, le voi desena pe peretii patratului (casutei mele), in caz ca le voi duce lipsa.

Si-n ziua asta inititatica de luni, m-am hotarat sa-i urez un bun-venit lui pisu, asa cum se cuvine, sa-i multumesc pufos si sa incep sa-i cladesc fericirea.

Advertisements

One response to “DESPRE O CASUTA, ZIUA DE LUNI SI CRAMPEIE DE OAMENI

  1. lala says:

    sa incepi sa va claditi fericirea,da?pisu va fi fericit cu tine:).sa iti stapanesti sanatoasa micul univers! sa fie asta un nou inceput!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: