PANA LA URMA, SUPARAREA ASTA E O RARITATE! AM SPUS!

Asa sunt eu, ma supar. Ma supar adevarat, palpabil, sa simt si sa se simta. Cand ceva nu e in acord cu sistemul meu de valori, ma supar. Nu las de la mine, nu astept nici eu intelegere de la fapturile din jurul meu, pentru ca eu nu o pricep (pe ea, pe intelegere). Cat dau, atat cer la schimb: sunt corecta, fac ce simt, asta astept si de la oamenii pe care-i investesc cu statutul de speciali in viata mea. Nu ma mir daca raman singura, mai degraba prefer asta, fiindca pentru mine e prea greu sa inteleg iertarea, sa inteleg ca lucrurile trec de la sine, daca lasi timpul sa-si faca treaba. Cum adica? Tin extraordinar de mult la oamenii din viata mea, simt asa mult pentru ei, ca doare, as putea concretiza tot ce-i in legatura cu ei si m-ar apasa asa tare, ca m-as mici instantaneu, pana m-as strivi. Imi place sa incerc sentimentele si senzatiile la intensitatea lor maxima, sa nu las nimic la o parte. Si atunci, cum sa treaca de la sine cand ma supar? Tocmai pentru ca iubesc asa de mult, va spun eu ca nu trece. Si nu-i bine sa lasi lucrurile asa, sa se astearna praful, in speranta ca o sa acopere mizeria facuta odata.
Nu inteleg intelegerea, sentimentul acela uman prin care trebuie sa fii de acord ca persoana e ocupata, nu are vreme, e bolnava, i-a cazut un dinte, are alte lucruri de facut si asa sa o scuzi ca nu a fost acolo. Nu-nu, exista o multime de cai de comunicare si, oricum, daca nu a fost acolo, nu-i scuzabil (acum nu sunt absurda, e vorba de acolo-urile cu adevarat importante si scuza cu: Nu mi-am dat seama ca era asa de important chiar nu tine). Nu inteleg ca trebuie sa te lasi lovit, sa te lasi asteptand in speranta ca o sa fie mai bine, nu inteleg ca trebuie sa existe ierarhii si ca faci lucrurile asa incat sa ii impaci pe toti. De ce sa impac pe toata lumea? De ce sa nu folosesc sentimentul si puterea in starea lor primordiala pentru a le investi numai in persoanele care merita cu adevarat? De ce sa ma intalnesc si cu tine si cu tine, ca sa va impac, cand tinele adevarat sta singur si are nevoie de mine? De ce sa ma prefac ca nu ma doare cand lumea greseste, gandindu-ma ca e doar o perioada si ca apoi o sa fie iar bine? Unde sunt oamenii reali, autentici, oamenii care urasc si iubesc, oamenii care se supara cand au de ce, oamenii care nu stau sa astepte minunea, ci o fac ei singuri-singurei?

Nu cer asa ceva de la toata lumea, nici macar nu cer, stiu cand merit, pentru ca si in somn ma gandesc cum sa fac sa le fie bine oamenilor pe care-i investesc cu sufletul meu. Nu fac asa cu toti si pe majoritatea nu-i inteleg, dar las sa treaca timpul peste ei, pentru ca nu ma intereseaza daca m-au suparat odata. Le spun ca gata, ei nu o sa fie niciodata mai mult de atat si nu-mi mai bat capul, nu-i mai tin acolo, tot golul din mine e plin cu oamenii speciali si nu vreau sa cedez nici un pic din golul acesta pentru marunti, nu merita. Golul se umple mereu si mereu si ma uimesc constatand ca tot mai e spatiu de umplut, pot simti mult si tot mai mult pentru aceeasi persoana, chiar daca timpul trece.

Lucrul asta ma bucura si asa imi amintesc ca ma supar si supararea asta e palpabila si nu trece si nu o fac uitata si nu ma port de parca n-ar fi acolo. Pentru ca imi plac oamenii care se supara cu motiv si depasesc situatia doar dupa explicatii, conversatii, comportamente, tipete, lacrimi, rugaminti.
Sunt suparata, dar merg tot inainte. Asa e drumul meu, asa mi-l doresc eu si numai asa ma simt bine – cand tot ce simt e autentic si nu trece la prima adiere de vant.

---