Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

LINIE. PUNCT. SI DE LA CAPAT.

on March 4, 2009
Cliseu de-a dreptul, dar iata ca fug repede inspre varsta de 26 si am simtit nevoia unei linii, pe care sa o folosesc lovindu-ma cu muchia in palma, de fiecare data cand ceva ce mi-am dorit nu mi-a iesit. Si m-am gandit sa-mi completez o evaluare, sa vad unde sunt, cate linii mai trebuie sa-mi dau in palma, cate puncte mai am de pus, cate de la capat trebuie sa mai iau ca lucrurile sa-mi iasa asa cum imi doresc.

Incep cu plusurile, sa ma gandesc: multe, dar multe carti citite, in fiecare seara de la 22:00 pana la cat m-au tinut ochii, dintre carti care m-au impresionat si care-mi vin in cap: Moartea pinguinului si Legea melcului, Teodosie cel Mic, Pamantul sub talpile ei, Clubul putregaiurilor, Ghetutele fericirii, Eseu despre orbire, Fight Club, Tacere, Zilele Regelui, Raiul gainilor, vai, vin peste mine si cele recitite, Despre eroi si morminte, Orbirea si Vitelul de aur, plus Poveste fara sfarsit si Micul Print, iar si iar, pe langa multe altele, le iubesc, le tin frumos acolo, le deschid si ochii patrund in alta lume, si ma duc incet-incet, imi place sa traiesc in poveste, mai mult, nu fac nimic si nu sunt motivata decat daca totul e prezentat sub forma de poveste. Caut povesti, ma hranesc cu ele, imi place sa le intind ca pe niste margele pe un fir imaginar, firul acela pe care imi spunea un prieten ca ma plimb cu gratie, fara sa cad intr-o parte sau alta, sunt un acrobat ,asa imi spunea, si de aceea ma iubeste.

La plusuri as mai pune voluntariatul pe care l-am inceput cu drag mare la site-ul charitygift.ro, faptul ca am vrut sa adopt animalute de la distanta, pisicile de la lucru pe care le hranesc in fiecare zi si care din speriate de moarte, ma intampina pisiceste-regal in fiecare dimineata, pisicelul meu adorat, bineninteles, (Micul Pisoias sau Domnul Pisoias sau Rasfatila), felul in care m-am trezit si mi-am dat seama ca daca nu fac ceva, cat de mic, nu am niciun drept sa comentez, filemele, putine dar frumoase, pe care le-am vazut, cele cateva piese de teatru, berea bauta ca semn de impacare si faptul ca am reusit pentru prima oara in viata asta a mea sa intind mana, dupa ce fusese taiata, smulsa de-a dreptul, capacitatea de a tine capul sus si de a merge inainte, siguranta ca fac ce trebuie, increderea in mine, sinceritatea (sunt al naibii de sincera, pana nu demult eram ingrozita, acum imi place).

La minusuri ar fi ca n-am mai vorbit demult cu oamenii si nu le-am mai scris povestile, mi-e dor sa merg in sate si in periferii, sa ascult voci ragusite si tremurate, mi-e dor de autenticitatea personajelor intalnite pe acolo. Ma doare de mor ca serviciul ma plafoneaza si ca nu sunt in stare sa plec, fiindca nu am curajul, vreau sa fac mai mult si pot mai mult, dar hei, ma consolez ca intr-o zi o sa zic gata si-o sa ajung sa fac ce imi place.

Nu mai pot sa vad filme cum le vedeam odata, ma sufoc in sala de cinematograf, ma innec si fug, pentru ca ranile sunt acolo si nu le-as mai putea pansa vreodata.

Nu am reusit sa adopt animalute la distanta fiindca niciun ONG nu mi-a raspuns la mailuri, mailuri in care le explicam ce vreau sa fac.

Nu mai scriu cum scriam, dar cand scriu, e singurul moment in care ma creez si re-creez, descopar, analizez si ma vindec.

Am ramas fara prietenii cei mai buni, trei, din Cluj, nu-i mai am, si au lasat niste goluri in mine pe care nu cred ca o sa le mai umplu vreodata, inca ma mai trezesc plangand noaptea fiindca nu pot sa cred, inca mai tremur si mi-e frica si eu nu plang decat in situatii limita. Plansul nu m-ajuta, ma sperie, ma sufoca.

Inca fug pe strada cand ma intalnesc cu ei si ma intreb daca chiar i-am vazut sau a fost doar imaginatia care i-a proiectat acolo, fiindca voiam sa stiu ca le e bine. De a face lucrurile sa fie ca inainte, nici nu ma gandesc, dar macar sa stiu ca au facut alegerile potrivite si ca zambetul e acolo unde trebuie in sufletul lor.

Inca nu pot sa recunosc ca am un tata si ca el exista, prefer sa cred ca am fost creata de mama si ca fiinta aia bantuie prin viata mea doar ca sa ma sperie. Uit sa-mi amintesc ca nu totii oamenii sunt ca el.

Ma uit la Animal Planet si plang imediat, totusi e altfel de plans, ma calmeaza si imi da puterea sa alerg ca bezmetica incercand sa ajut animalutele.

Toti sunt la fel, dar toti, fete, baieti, de cliseul asta nu scap, desi ma indragostesc de diferite persoane, ele devin personaje, pierd insusiri omenesti si devin crai, printese, vrajitoare din basm. Pur si simplu nu pot sa inteleg oamenii si ii transform in poveste, asa totul e simplu si bun.

Nu pot sa traiesc decat in poveste, pentru poveste si din poveste.

Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: