Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

Supărare negativă la fapt de seară, de fapt de zi, de fapt că nici nu mai contează

on June 27, 2012

La mine supărarea are mai multe straturi. Vine ca o avalanșă, se face tot mai mare. Dacă știu să mă opresc când trebuie, mai există șanse, să-mi treacă, zic. Dacă nu, ajung la gradul 0, ultima treaptă, de unde nu mai există cale de întoarcere. Totu-i negru, fumeg și spumeg. Gradul 0 e supărarea negativă, am încercat s-o alint cumva, să mi-o apropii, ca s-o folosesc pentru binele meu.

Cam așa m-am supărat de negativ, când am citit articolul ăsta aici.

Păi contextul e că, de când eram eu copil bălai în facultate, m-am apucat de voluntariat. Pe unde se nimerea. Nu mă interesa unde ajut, doar să ajut. Și așa am trecut printr-un proiect de combatere a violențeii împotriva femeii; printr-un festival care promova arta romani; printr-un site care dona procent de vânzare unei cauze, cauză pe care puteai să ți-o alegi tu, cumpărătorul; printr-un proiect care dorea să informeze asupra bolilor cu transmitere sexuală și tot așa. Am făcut de toate, am scris comunicate, am organizat evenimente, am bătut cuie, am ținut cursuri, am condus invitați în diverse locuri, am adăugat produse pe site-uri.

Se făcea că am așa, o înclinație, spre a învăța de la oamenii așa-numiți cu dizabilități sau cu probleme, iar ce învățam de la ei, încercam să dau mai departe. Am început să fac lucruri din ăstea ca să ajut și am ajuns, în final, să mă ajut pe mine datorită lor.

Și-am zis: uite câte proiecte zburdă pe câmpii, de ce să nu le adunăm, copii? Și-așa am început să caut de lucru pe proiecte. Că trebuia să trăiesc și eu și de ce să nu trăiesc din ceva ce-mi place? Ei, ăsta a fost începutul supărării mele negative. Primul meu proiect dintr-o finanțare europeană a fost unul care avea drept scop îmbunătățirea capacității administrative a unei primării, să spunem primăria din Sighișoara. Pentru asta, se țineau niște cursuri. Cursuri care răspundeau unor nevoi identificate cu niște vremuri înainte printr-o cercetare.

Contactul cu hârtiile și birocrațiile a fost unul furtunos pentru mine: m-am enervat, am început să scot fum pe nas, să țip, să urlu: pentru fiecare lucru mărunt trebuiau făcute-refăcute-rerefăcute 100 de hârtii. Am fost mustrată, amenințată că să mă calmez, astea-s cerințele, cu cât hârtiile sunt făcute mai repede, cu atât mai bine. Am ajuns să fac achiziții publice în SEAP (Sistemul Electronic de Achiziții Publice), să jonglez cu o legislație ce putea fi ușor fentată, în numele transparenței, să nu dorm noaptea, fiindcă procedeul e unul infernal și, la orice pas, există capcane. Am răzbit și, fără să am control, datoirtă procedurii din SEAP, s-au ales lectorii pentru cursuri. Cursuri care în prealabil trebuiau acreditate, de către minunatul CNFPA (Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților), altă bătaie de cap inutilă, fiindcă nu existau coduri COR (astea-s coduri ocupaționale) care să corespundă cursurilor noastre. Și așa, printr-un lung procedeu birocratic, care m-a omorât cu zile și din care nu am înțeles nimic, decât să zâmbesc frumos pe la ghișee, s-au ținut cursurile. Cursuri care n-au ajutat la nimic, venind la secole distanță după ce se identificaseră nevoile și adresându-se celor mici, fiindcă cei cu decizia erau prea ocupați să facă banii. M-am suflecat frumos la mâneci, am înjurat cu năduf și am mers mai departe.

Un proiect care să găsească locuri de muncă pentru romi sau țigani, c-așa sunt ei alintați de noi, a fost următorul pas. O mică paranteză, c-am aflat și eu fără să vreau, se spune că-n limba romani nu există termenul țigan, că țigan vine de la fără religie, păgân, că are sens peiorativ. Că dacă pe Ion o să-l strigi toată viața Gheorghe, o să-ți răspundă la Gheorghe. Așa și cu romii noștri, toată viața țigani, n-o să-ți mai răspundă veci la romi. N-o să intru în dezbateri despre cât de răi sau cât de buni sunt ei, o să spun doar atât: ca în orice alt neam, sunt și buni și răi. Ani de robie și de discriminări i-au făcut mai sălbatici pe unii. Învățați să li se dea și nu învățați cum să facă singuri, s-au obișnuit să primească. Lipsa educației e un alt factor de luat în calcul. În final, mă gândesc cât de tare ne judecăm noi pe noi români, cum ne mai luăm noi peste picior, ca, într-un final, să aruncăm cu piatra în primul care nu-i ca noi și să facem front comun, acum, în numele țării, suntem în stare de niște violențe care pe mine mă lasă fără grai.

Printr-un asemenea proiect am luat contact eu cu FRCCF-ul (Fundația Română pentru Copii, Comunitate și Familie), c-am dus copiii în parc de 1 iunie. Să danseze, să se joace, să se distreze. Ne-am dus cu mic cu mare în parc. Banii din proiectul la care lucram, nu erau, mai bine zis, nu erau pentru așa ceva. Din milioane de euro, am scos noi frumos portofelul și-am plătit benzina, copiii veneau de la Pata Rât, din afara orașului, și-am mai luat un pișcot și-un Cico. N-a contat, dacă vedeam fețe fericite, gaura la buget a fost un flecușteț. Mi-a plăcut atunci și mi-a plăcut foarte mult.

Proiectul a degenerat între timp, hârtii peste hârtii, cerințe schimbate peste noapte, noi care mergeam la niște oamenii scoși cu forța în toiul nopții din locuințe și aruncați la groapa de gunoi a orașului în niște așa numite locuințe sociale și le promiteam marea cu sarea. Și tot ce făceam era să le dăm hărtii la completat, să ne facem poze cu ei, să ne justificăm la POSDRU că am fost acolo. Aberații peste aberații. Oamenii ăia în locuințe minuscule, cu baia la comun, lângă groapa de gunoi și groapa de deșeuri toxice, fără acces la oraș, copiii ăia bolnavi de la condițiile mizere, care ajungeau la școala și erau priviți ca niște gunoaie că, deh, de acolo veneau, oamenii ăia nu înțelegeau nimic din ce vorbeam noi. Când am fost anunțați că nu pe ei trebuie să-i ajutăm, că trebuie să fie oamenii școliți, că și că, sistemul meu nervos a cedat.

N-am mai făcut nimic, am pus o demisie pe masă și am dat din umeri a lehamite.  M-am dat bătută și-am plecat. C-o apăsare în suflet și c-un gust amar. Am rămas cu gaură în CV și mi se reproșează de către diverși angajatori la costum și freză gelată că nu-s constantă.

Prea puțin important, când îmi aduc aminte ce s-au distrat copiii, în parc, la acțiunea organizată de FRCCF. Prea puțin important, când așa un ONG poate să piară din cauza unor hârtii peste care se pune praful. Mai important e cum se închid ochii și așa ceva ajunge să se întâmple. C-așa-i în România, tu-i mama ei de țară.

Advertisements

One response to “Supărare negativă la fapt de seară, de fapt de zi, de fapt că nici nu mai contează

  1. Paula Beudean says:

    Dora draga, iti multumesc! Si eu imi aduc aminte de acel 1 iunie cu copiii de care te ocupai tu! Si fumeg si spumeg, desi nu e felul meu de a fi!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: