Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

Mișto de tot și-o poveste spusă-ntr-o lingură

on July 9, 2012

Prin 2007, mă duceam la Timișoara, la recomandarea unui prieten, să fac voluntariat la un festival de artă romani. Habar n-aveam de oraș, de cine-i pe acolo, de persoane, de context. Mi se părea Mișto și-am zis că hai și eu. Erau oameni de toate felurile. Ghinionul – nenorocul a făcut să stau în camera la căminul unde am fost cazați cu încă vreo patru voluntare care habar că nu aveau pe ce lume erau. Și cum Dora odată ce e on a mission, nimic altceva nu mai contează, am luat asupra mea majoritatea lucrurilor ce erau de făcut, pe când colegele mele mergeau la târguri și vizitau cu spor orașul.

Prima mea sarcină a fost să am grijă de Fanfara 10 Prăjini, să aibă tot ce le trebuie la masă. Aia da treabă, țin minte și acum cum fugeam prin toate părțile, mă cioneam de chelner și de bucătăreasă. că nu e pâine, că nu e mâncare, că oamenii sunt grăbiți, că mai vor, că unde-am dispărut și tot așa.

A doua sarcină a mea a fost să plimb niște jurnaliști străini și să le explic. Ce, nu știam nici eu prea bine, așa că bolboroseam în engleza mea haotică despre tot ce-mi trecea prin cap. Ne-am împăcat foarte bine și-am ajuns să schimbăm rețete de dezlegat oamenii la povești și alte minunății.

Fiindcă trei e cifra magică, de dragul firului poveștii, o să sar peste alte sarcini mărunte, și-o să spun că următoarea treaba pe care am avut-o de făcut a fost să am grijă de Tamango. Nu știam prea bine cine e omul, îi auzisem vocea pe deja faimoasele jingle-uri și mai știam ceva de Shukar Collective, dar cam atât.

Și-n a doua seară de festival eram la concerte, mă întrețineam frumos cu oameni importanți de pe la Agenția Națională pentru Tineret și de pe la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, încercând să mă lămuresc de ce situația asta cu romii, care-i strategia, ce se face, ce s-ar putea face și am constatat cu stupoare, în timp ce ascultam statistici și cifre, că n-am un foc să-mi aprind țigara, fără de care n-aș fi priceput nimic din atâtea ecuații.

În fața mea era un munte de om, negru ca tăciunele, c-o cămașă roșie-roșie, pe care înfloriseră tot felul de flori, cu tatuaje și bijuterii de aur și-o pălărie mare pe cap. Cam tremurându-mi fundul de frică, îndrăznesc să-i cer un foc. Omul scoate un pistol aurit și-l îndreaptă spre mine. Jur eu c-atunci mi-a stat inima-n loc, am transpirat 10 kilograme instantaneu și-am început să mă bâlbâi, că n-am vrut să-l deranjez, că eu sunt cuminte, că eu nu sau că eu da, depinde cum îi convenea lui. Iaca-n imensa mea deșteptăciune, nu constatasem eu că pistolul aurit e de fapt brichetă.

Și așa am devenit eu instantaneu simpatică pentru namila de om, ulterior aflând că este vorba de Tamango, moment în care m-am pierdut teribil și-am stârnit un alt moment în care lumea a râs cu lacrimi. Să fii mic și să nu știi fac bine în grupuri mari, în situații tensionate, în lupte între orgolii, dar asta e o altă poveste.

A noastră poveste continuă cu proiecția filmului Gadjo Dilo, unde Tamango era flancat de Rona Hartner și mai în spate, c-așa-mi ședea mai bine, de mine. Sala plină de fețe importante, scrobite cu grijă și scena în care Rona aleargă goală prin pădure în film. Liniște deplină și Tamango, stând lângă ea, își pune mâinile la ochi și țipă: Tulai, Ronăăăăăăă, ce-ai făcut?

În momentul ăla am știut că îmi place omul. Seara, la concert, Tamango trebuia să cânte pe un pod plutitor. Nu s-a putut. Ploua cu găleata. A improvizat cu muzicanți pricepuți, veniți de prin alte țări să cânte cu el, toată noaptea. Afară turna. În Timișoara avusese loc un congres internațional. De la congres, atrași de vocea aia guturală, scoasă din fundul sufletului, au apărut oameni la costum și doamne la rochii de gală, de prin toate colțurile lumii. În cinci minute, toți erau desculți, sacourile și blănurile erau pe jos, iar lumea dansa așa cum numai la începutul lumii cred că s-ar fi putut face. Era un dans din ăla ce-a stat ascuns bine de tot, un dans instinctiv, animalic, și-o bucurie în ochi de te sfredelea până-n fundul stomacului, pe care ți-l întorcea pe dos și ți-l ridica până-n gât. Era muzica lui Tamango.

Cam în momentul ăla a fost stop și pentru mine. Nu știu unde mi-am aruncat gențile, nu știu cum am ajunsă desculță și țopăind cu niște oameni pe care nu-i văzusem în viața mea, nu știu cum ne-mbrățișam de parcă ne-am fi știut de când lumea. Tot ce știu eu că asta ar trebui să fie un festival care vrea să dărâme prejudecăți și să lege oamenii.

În zorii zilei, stăteam și beam o bere pe jos cu Tamango. Îmi explica serios cât iubește el femeile, da că mai dragă îi e nevasta. Și-ncerca să-mi propună o altă namilă de om, cu care se-mprietenise, să-l iau acasă, ca să-mi fie bine.

– Acuma serios, gagico, nimic nu-i mai bun ca iubirea pe lumea asta. O seară de-asta cu iubitu sau iubita și ești ca nou.

Și dup-aia a uitat de tot și a început să ne cânte, lovind ritmic lingurile care-l făcuseră celebru.

Advertisements

One response to “Mișto de tot și-o poveste spusă-ntr-o lingură

  1. Iulia Kelt says:

    Frumos ai povestit tu, dragă Dora:)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: