Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

Descântec sufletesc

on July 14, 2012

Nu mai țin minte unde citeam că prosperitatea unui oraș se cunoaște după cantitatea și calitatea pieței de acolo. Mi s-a părut extraordinar de frumos și de corect, toată nebunia aia de mirosuri, de parfumuri, de culori, de strigăte care te-ndeamnă mai mult sau mai puțin autoritar să guști ceva, toată combinația aceea de tradițional cu nou, de târguială și suflet puse-n borcane cu zacuscă sau sticle cu borș, stau în firea omului și-i amintesc ba de copilăria la bunici, ba de mâncarea grozavă făcută de mama, ba de truda mâinii care poată să obțină ceva curat pentru suflet.

Când eram mică, mergeam cu mama la piață aproape-n fiecare duminică. Țipam și plângeam că vreau acolo. Existau două motive, pe care mama le bănuia, dar mă lasa să cred că habar nu are de ce mă învinețesc de plâns că vreau și eu. Primul era că, în zorii zilei, duminca, la intrarea în piață, veneau fel și fel de oameni care vindeau animale. Exact, nu miră pe nimeni, trăgeam șnur într-acolo, luam câte un ghem pufos în brațe, făceam ochii mari, care mai erau și albaștri pe deasupra, o lacrimă răsărea în colțul ochiului și-o imploram pe mama, stăpâna universului, că și eu vreau. Dacă nu ținea, mă sufocam de plâns, țipam, mă dădeam cu fundul de pământ, și, vai, bietul copil care făcuse bronșită și pneumonie și altele, avea noroc uneori și primea ceea ce cerea. Mama, ființă înțeleaptă, mă lua cu ea, pentru că, undeva în sufletul ei, și ea și-ar fi dorit un ghem de vise, dar era peste puterile ei să aibă grijă de mica vietate. Așa că mă testa. De mică am fost parșivă și-am obținut ce-am vrut, așa că, trei hamsteri, doi pițigoi și-un iepuraș și-au făcut loc, pe rând, în familia noastră. Mama, grijulie, dădea hamsterii înainte să moară, ca să nu sufăr eu și sora mea. Nu a putut însă preîntâmpina totul, așa că, atunci când Bobo, ultimul temerar din casa noastră, a fost găsit mort de mine, nimic nu m-a mai putut consola vreme îndelungată. Iepurașul Pufuleț a plecat la țară, devenise enorm și am suspectat tot timpul că va ajunge pe masa cuiva, dar numai gândul mă făcea să urlu din fundul sufletului, iar pițigoii și-au luat zborul într-o caldă zi de vară. Am mai reușit să obțin niște pești într-o punguță, care, în drum spre casă, iarnă fiind, au degerat, iar mama i-a pus pe ochiul aragazului, i-a încălzit și i-a readus la viață. Dintotdeauna am suspectat-o pe mama că are puteri magice, că e o șamaniță, episodul ăsta mi-a confirmat totul. Peștii au ajuns la o vecină și, într-un an, mergând să-i mai văd, am observat că unul dintre ei plutește cu burtica în sus. Imaginea aceea a fost dezolantă pentru mine, dar am fost păcălită că peștele se relaxează, fiindcă a mâncat prea mult. Apoi a venit Dosia în casa noastră și nimic altceva n-a mai contat. De-a lungul vremii, am mai strâns doi căței, Oiță și Lucky, Oiță fiind dus la un medic, doi piosi, Tiger și Pitagora, și o doamnă pisică, Mașa. Trăgând linie, toata îndărătnicia mea de copilă a dat roade: doi căței și două pisici, numai ale noastre. Dacă vrei ceva cu adevărat, se întâmplă.

Al doilea motiv pentru care îmi doream în piață, în anii 90, erau tarabele întinse cu haine multe, de care nu mai văzusem în viața mea. De mică am iubit moda, mă prosteam până la superficialitate cu tot ce găseam textil în casă, iar hanoracele cu Yes pe față și No pe spate, colanții cu două dungi în lateral sau egării lucioși și gecile cu vestă detașabilă, Hawks, dacă mă ajută memoria, erau pentru mine adevărate comori. Niciodată n-am avut blugi elastici, soră-mea, fiind mai mare, căpăta ea noutățile, care-mi parveneau mie mai târziu, dacă aveam noroc să mai fie purtabile. Cu ea făcusem un sistem, aveam haine la comun, haine pe care aveam voie să le port numai la ocazii și tot așa. Bineînțeles că sfârșeam să ne batem până eram auzite de la parter, noi stând la șapte, pentru o bluză sau o rochie. Deh, femei ce eram, și nu ne feream să recunoaștem treaba asta. Apoi, împărțeam iar hainele, să nu ne mai omorâm de la ele și-o prindeam pe soră-mea, dacă veneam mai repede de la școală, că-ncalcă legământul și-mi purta iar țoalele. Bineînțeles, pornea măcelul, dar eram niște doamne, aveam piua de prins părul, ca nu cumva să ne stricăm podoaba capilară.

Trecut-a timpul și am început să iubesc mersul la piață pentru legumele înșirate frumos pe tarabă, pentru fructele zemoase, pentru ierburile magice de toate felurile, pentru mâinile negre și muncite, care mi le serveau frumos de pe tarabă. Pentru mine și mama, era un timp înainte de timpuri, o buclă atemporală, mai bine zis, să facem un drum până acolo. Ne lega într-o așa măsură, că ne întorceam de acolo proaspete și noi, râzând cu gura pâna la urechi și descărcând plase cu minunății în frigider și-n cămară. Piața din Galați e mare, e vie, palpită de suflet, are de toate, e pansament la suflet și balsam pentru stomac, e tot ce poate fi mai frumos în orașul ăla.

E drept, un pic mă îngrozea mersul în hala cu brânzeturi, acolo era război în toată puterea cuvântului. Doamne în halate albe, cu părul prins în plase, îndreptau cuțite cu bucăți de brânză în vârf, atacând posibilii clienți pâna la epuizare. Mi-era așa o frică, de-o abandonam pe mama acolo, și mă piteam după ușă, privind în siguranță spectacolul. Și acum mi-e groază de hala cu brânzeturi și n-am curajul să pun piciorul acolo.

Astăzi, la Cluj, la mine-n cartier, mă cuprinde o deprimare teribilă să mă duc în piață, două-trei tarabe, cu prețuri mari și tanti plictisite, nu-mi fac cu ochiul deloc. Prefer aprozarul de colțul blocului, cu niște lăzi înșiruite trist, de unde mai poți alege câte ceva. Piața din centru e și mai tristă, mă apropii temător de ea, și mă războiesc cu doamne care-mi varsă în plasă tot ce-i mai rău, că nu mai e pe alese, fiindcă n-am față de gospodină pricepută și-atunci, cred ele că ține. Pornește cearta și-și primesc înapoi marfa și iară umblu temător în căutarea roșiei zemoase sau a ardeiului ce nu-i stricat. De hala cu brânzeturi tot mi-e frică, așa că, rar mă abat pe acolo, fiindcă-i necshimbat, lumea țipă după mine și m-amenință cu vârful cuțitului străjuit de veșnica bucățică de brânză, să gust și să iau ceva.

Unde-s piețele și ce s-a întâmplat cu ele? Că eu tânjesc în fiecare zi după o ieșire din timp și-o revigorare sufletească, nemaivorbind de-o mare bucurie pentru preamăritul stomac.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: