Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

Cele rele să se spele, cele bune să se-adune sau cum Dora a deschis o ușă mică cu o cheie mare-mare

on August 16, 2012

Veșnicia s-a născut la sat. Stăteam cuminte și ronțăiam la un măr de vară, o adevărată minunăție de fruct, pentru care merită să pici în păcat, și-l ascultam pe un domn mustăcios cum îmi explica felul în care era alcătuită gospădăria la sași, cum de la ei am învățat să facem case cu acoperiș de țiglă, cum construiau ei câte două fântâni, una din care să se adape animalele și una din care să dea de băut drumeților obosiți și mă tot minunam. Nu de poveștile în sine, cât de jumătatea aceea de om, pasionat până-n unghiile degetelor de la picioare de viața tradițională, de simplitatea traiului de odinioară și de curățenia ce era pe-atunci în case și în suflet.

Eu dintotdeauna am vrut ce-a fost mai greu, mai îndepărtat, simțeam că dacă nu mă macin până-n fundul sufletului, tot ce obțin e pe degeaba și parcă nu mai are farmec. Am tot pus lucrul ăsta pe seama faptului că lucrurile frumoase sunt puține și le obții cu greu, fiindcă, dacă frumosul ar fi pe toate gardurile, am sta toți cu ochii-n soare și ne-am prăpădi de-atâta bine.

Așa m-am hotărât să mă duc la facultate în celălalt capăt al țării, fiindcă ar fi fost prea simplu să rămân mai aproape. Așa mi-am impus limite și bariere sub care n-aveam voie sa cad. Și am pretins de la mine mult, fără să fac suficient, și m-am enervat și m-am îndârjit până m-am adus la epuizare că lucrurile nu-mi iesă cum trebuie când vreau eu. Și-am ajuns sa-mi fiu un mic dictator, să mă execut la cea mai mică ezitare, să pierd oameni, sentimente, litere, idei și senzații, pentru că nu s-au materializat atunci când am vrut eu.

Și mă tot minunam de omul mic la stat, vioi, cu un lanț de chei cât el de mare, dintre care una mare, de lemn, pe care o numea cartela de acces în biserici, îmi facea cu ochiul să deschid și eu cu ea o ușă mică, mică ca-n Țara Minunilor. Și cu chiea aia mare, în formă de toporișcă, ne-a lăsat să intrăm într-o încăpere mică, de lemn, liniștită și caldă ca o clipă ce-ai zăbovit-o pe-un vis și-ai rămas senin și gol după. Așa de gol, că ți se vedeau intestinele și carnea și conștientizai cât de repede poți putrezi tot pretinzând prea mult de la toți și toate.

Și omul ăsta mărunt la stat ne explica din colțul mustății că o biserică ar trebui construită după numărul de oameni care vin acolo trup și suflet să respire un pic, să se adune și să facă cunoștință cu ei înșiși, iar când ies de acolo, să împartă ce-au simțit cu cei din jur. Și ne mai spunea că o biserică ar trebui ridicată cât îi sufletul de om, care nu-i ceva mare, ce crește și crește, și cu cât crește, cu atât omul e mai bun, ba din contră, un suflet ar trebui să fie ceva mic-mic, să poată fi observat numai de cei care văd până-n spatele osului, iar ei cu privirea să-l șlefuiască pe toate părțile și să-l dea în dar celor care au nevoie. Fiindcă așa e sufletul, o amuletă de ținut în spatele ochiului, să poți deosebi binele de mai mult bine. Și că, fiindcă am uitat acest lucru, bisericile au devenit tot mai mari și mai impunătoare și mai înzorzonate, ca niște suflete mari și grele, ce ne-apasă și ne-nghit și ne fac să ne simțim mărunți. Poate și de asta mă simt așa de grea când intru-n lăcașurile zilelor noastre, și m-apasă toate și mă simt ca din fundul lumii.

Ei, în încăperea aia mică, lângă omul ăla simpatic, în halat cu buzunare lungi, cu mere de vară îndesate în ele, zâmbeam în neștire și așteptam cuminte să ies, să mai aud niște povești, fiindcă înauntru se cuvine să fie liniște, să poți să-ți auzi sufletul cum toarce.

Și-am aflat că, înainte de 90, Parcul avea o suprafață de 75 de hectare, că acum a ajuns la 15, fiindcă s-a tot luat și s-a tot luat, că toate merele de vară și toate prunele și perele putrezesc și doar o mică parte din ele ajunge-n compoturi sau în dulcețuri sau în prăjituri de să te lingi pe degete, fiindcă au fost oferite oricui ar fi venit să le ia, dar nu vrea nimeni să vină să le culeagă și să le transporte. Dar lumea mănâncă eco.

Și-am aflat c-au vrut să construiască pensiune, în stil rustic, pentru străini și turiști, dar n-au fost aprobate fondurile. Și-am aflat că pe an ce trece mai dsipare un petec din pământ. Și omulețul simpatic care-mi povestea toate ăstea, lucra acolo de mai bine de 30 de ani și de la funcții importante a ajuns la și alții, fiindcă prea se dădea cunoscător.

Și-apoi l-am pierdut, fiindcă Parcul e împărțit pe zone, care-s sate, și când intra cineva la el în sat trebuie primit cum se cuvine. Așa c-am rămas sub măr, să mă umflu de la atâta parfum și să plutesc un pic, fiindcă așa mă sfătuise înainte să plece.

Și s-a pornit ploaia, ploaie serioasă, să se spele toate încrâncenările mele pe tot ce-i mai îndepărtat și mai greu de atins și să mă bucur, fie și pentru o bătaie de gene, că sufletul meu a rămas mic-mic și așteaptă în spatele ochilor, cuminte, să fie amuletă pentru cineva.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: