Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

Jurnal de vacanță

on August 26, 2012

Mi-am pus ochelarii de soare pe nas, fiindcă știam că o să fie o zi lungă și însorită. Fiindcă-mi place să mă-ncarc, să fiu sigură că nu-mi lipsește nimic, mi-am luat laptopul în rucsac, termosul cu mâncarea și apa într-o sacoșă de pânză, și un alt rucsac burdușit cu haine și adidași și eșarfe și cosmetice. Era vineri și la 18: 45 mă duceam la Biertan, la Festival de Horror și Fantasy, și plănuiesem treaba asta de ceva vreme, în disperarea omului care știe că vara asta iar n-o să plece nicăieri, fiindcă întotdeauna vara, când lumea pleacă-n concedii, pică un job nou sau ceva care să-ncurce.

Cu o seară îniante biletele de tren fuseseră cumpărate, dusul urma să se facă cu o schimbare iar întorsul cu același Intercity neprietenos care-ntotdeauna are întârziere, care întârziere o enervează teribil pe doamna de la ghișeul de la Agenția CFR, dacă ai cutezanță să o pomenești. Cum eu de obicei mă-ncumet, am fost muștruluită, dar nici că mi-a păsat: las că vine ele două zile de filme și soare și prieteni.

Și cu cele două rucsacuri, cu sacoșa de pânză cu mâncare, sun la taxi să mă ducă la serviciu, să pot pleca mai repde, ca să am unde ajunge. Timpul în primul tren, încins până la limită, cu locuri ocupate, cu persoane așezate care unde s-a nimerit, cu aceiași controlori veșnic încruntați în uniformele lor mai vechi decât veacul, a trecut repede într-o poveste despre oameni frumși, care încă mai văd o Românie frumoasă, unde se mai pot face lucruri, unde întotdeauna trebuie să cauți plus-valoarea și unde trebuie să te lupți cu zmeul din poveste, pe care tot o să-l înfrângi odată și odată.

Al doilea tren, mai încins decât iadul, arătând ca o fantomă ce ridică pasagri să-i trecă pragul lumii ăsteia, mi-a testat rezistența, dar nu m-a doborât. De la Mediaș, pe-un drum parcurs pe contrasens, noaptea, până la Biertan, a mai fost un pic. Toate berile și dezmățurile plănuite s-au transformat într-o discuție despre întunericul absolut, unde nu poți să-ți vezi nici ideile, întuneric ce-l parcurgi ca la capătul lui să te miri că lumina lăptoasă de dimineață poate să-ți producă atâta bucurie. Încercam să intrăm în atmosfera de festival, în sătucul pustiu, la o terasă pustie.

Bieratnul e o așezare săseacă, atestată documentar din 1224. Aici se află un complex arhitectural medieval, cu o biserică și o cetate. Biserica, ridicată între 1490 și 1520 în stil gotic, a fost dată uitării, geme din străfundul ei pentru o restaurare. Dacă ai norocul să dai peste un ghid, poți să tragi cu urechea și poate o să înțelegi mai bine ce-a fost cândva pe acolo. Dacă nu, o să vezi cripta, cu statuile de pe care s-a dus culoarea, doar una singură mai păstrând ceva din frumusețea înfricoșătoare a felului în care era văzută moartea pe vremurile acelea, și o să dai din cap nelămurit. O să poți admira poarta sacristiei, realizată de Johannes Reichmuth, cu un sistem de blocare ce punea în mișcare 15 zăvoare, poartă în spatele căreia se poate admira tezaurul bisericii, printre cutii goale de banane și resturi uitate de turiști acolo. În interiorul lăcașului poți să respiri eternitatea și o să fii întrerupt de copii care vor să-și cumpere brățări pe care le vinde o doamnă acolo, brățări și tot felul de obiecte, din care se strâng bani pentru refacerea fortificației. Copiii au și brățări de la McDonalds și e ceva firesc să vrea să-și completeze colecția, un firesc straniu, pe care ai vrea să-l lași deoparte, ca să dorești să faci ceva pentru țara asta, fiindcă sunt atâtea de făcut și numai umeri ridicați a nedumerire iar umerii tăi, ridicați și ei a nedumerire, o să completeze zidul plângerii și unde-s doi puterea crește și ceva-ceva tot o să se urnească, poate o cărămidă, poate două.

În afară de biserică, am văzut filme, filme unde am râs cu prietenii, fiindcă frica-n doi devine irezistibil de amuzantă, are antidot și-ți reamintește permanent că mai mulți înseamnă mai bine.

Colecția de shorts a fost de departe cea mai frumoasă, cu căldură recomand Angajatul lunii, Moștenire și Condimente neobișnuite. “În buclă” a fost cireașa de pe tort, un short terbil de short și de revigorant, tocmai prin senzația de disconfort pe care ți-o provoacă: trăim același lucru over and over again și numai zgâlțâitul din rădăcini poate fi soluția ieșirii din buclă. The Rocky Horror Picture Show a fost cel mai savuros dintre toate, film la care-ți vine să cânți și să tropăi și să aplauzi și să te ridici de pe scaun și să explodezi, fiindcă mai puțin nu se poate. De speriat m-aș fi speriat la Tunelul, deși are mici-mari lipsuri, dar foitul din sală, telefoanele luminoase cu profile de Facebook pe ele, m-au făcut să-mi schimb locul permanent, bombănind publicul și ratând senzația aia de groază nedisimulată, când vrei să țipi din adâncul plămânilor și să elimini frica inconștientă de tot ce-i necunoscut, ca apoi să urmeze relaxarea totală: am trecut și peste asta, acum știu un pic mai mult.

Și seara de sâmbătă a fost un permanent îngheț, fiindcă-i frig ca naiba acolo, cu râsete și chipsuri și bere pe care nici n-apuci s-o termini, fiindcă-ți îngheață în stomac. Luna plină și cerul înstelat, unde poți număra aștrii și știi câte vise au oamenii, și-un drum prăfuit și pustiu cu urlete de câine, străbătut de unul singur, ca s-ajungi la locul unde-ai fost cazat, s-arunci încă ceva pe tine, a fost poate cel mai înfricoșător lucru din tot festivalul, liniște de să-ți auzi respirația și câte un urlet de patruped înamorat, care să te facă să te zgâlțăi din fundul sufletului, ăstea au fost elementele spectaculoase. Și iată că locul îl face pe om și nu invers.

La toate ăstea, bucuria că mai sunt oameni care fac ceva, că un dispensar a fost renovat ca să rămână ceva în urmă, că la dispensar au pus umărul niște copii – bucățele de om care te pot muștrului mult mai usturător decât doamna de la ghișeul Agenției CFR: Doamna, mai tare stricați, decât ne ajutați, ăstea au fost plus-valoarea festivalului și motivația mea pe viitor că o să caut și n-o să mă opresc, până o să găsesc locul unde pot pune umărul la bătaie și unde pot face ceva pe mai departe.

Drumul de întoarcere scurt, c-o cafea băută la 100 de grade și-o liniște deplină topită de soare, m-a convins că se poate mai mult, numai să vrei. Sunt un om anxios, speriat și agitat, dar în mai mulți, toate astea devin constructive, dacă le topești într-o discuție de final, musai la un pahar de vorbe.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: