Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

Soarele şi luna au ţinut cununa

on September 1, 2012

În sfârșit o să capăt carte de muncă. Asta ca să nu-mi mai agit tot familionul, că vreau contribuțiile la sănătate plătite, să pot să capăt adeverințe, să mă dedau la activități intelectuale, din care să nu pricep oricum mare lucru, dar la care să trag cu îndârjire, doar-doar o ieși ceva. Ca să capăt carte de muncă, a trebuit să-mi scot o foiță, cum c-aș fi clinic sănătoasă. Tot ce-am făcut a fost să iau niște chitanțe, cum că-s la zi cu plățile, pentru care mi-am alergat conștiincios familia, să le trag la Xerox, să le depun la dosar, și-am primit parafa. Nu tu control, nu tu verificare, doar un zâmbet-complice, că felicitări, ați intrat în rândul lumii. Docotrița credea că m-am hotărât să fac pasul cel mare: o să spun da. N-am priceput eu mare lucru, da aveam să spun, o să lucrez de azi înainte cu acte-n regulă, dar de ce zâmbetul insinuant?

Doamna Popescu s-a dus la notar să divorțeze. La 74 de ani, s-a hotărât că soțul o bate de prea multă vreme, și a hotărât să spună pas. La întrebarea: Doriți să revniți la numele dumneavoatră: doamna Postelnicu, doamna Popescu s-a enervat teribil. Pe mine mă cheama doamna Ionescu, care e numele răposatului soț. La explicația conform căreia, pentru a căpăta numele Ionescu, va trebui să meargă la Oficiul Stării Civile și să scormonească-n arhive, ca să vadă ce s-a întâmplat cu numele șugubăț, și nu mai bine ar fi să rămână Postelnicu, doamna Popescu s-a enervat teribil, că ea de fapt e Ionescu și preferă să rămână Popescu și să mănânce bătaie, decât să fie Postelnicu, toată lumea a dat din cap afirmativ c-un zâmbet complice: nimeni nu a înțeles nimic. Până la urmă, ce-i într-un nume?

A început, e la mijloc sau stă să se termine sezonul nunților. Aud din dreapta și din stânga: anul ăsta am patru nunți, la nunta ta când jucăm?, la anul am cinci nunți, vai, of, ce necaz. Niciodată n-am priceput trocul marital: mă duc la ei, astfel ei o să vină din politețe la mine și n-o să se ducă la ceilalți, pentru că nici ei nu s-au dus la rândul lor la ceilalți, preferând să meargă la altă nuntă, fiindcă cei ce se căsătoreau au venit la nunta lor, și în felul ăsta nimeni nu se va mai supăra. Nu înțeleg de când a devenit nunta o corvoadă, pentru care trebuie bani, veșminte noi, plic cu nume, meniu cu cinci feluri de mâncare și creat de obligații. Statistic, nunta e o afacere, ca să-i ajute pe tinerei să beneficieze de-un început material, fiindcă cel spiritual se bănuiește a fi deja consolidat. Practic, la mine se rezumă că-i plătesc pe alții să se căsătorească și, dacă-s cuminte, beau un păhărel.

După vreme îndelungată, am deschis televizorul, să mă uit la știri. Elena, fiică băsesciană, se mărită/însoară sau numai ea știe ce face. 20 de minute au fost numai despre asta. Să mai spună cineva că-s eu paranoică. Mut canalul și dau peste un documentar, ați ghicit, taman pe subiectul fierbinte, în care se explică reacția necontrolată a femeilor care devin de nerecunoscut în apropierea marelui eveniment: de mici au ascultat povești cu prințese, care se chinuie, trec prin nenumărate încercări, la capătul cărora urmează ziua cea mare, când prințesele strălucesc, personajele negative sunt pedepsite și mor de invidie, iar ele urmează să trăiască fericite până la adânci bătrâneți. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Spusul unui da așa de categoric, în mintea mea și numai a mea, pare-se, se face doar în doi, cu un părinte spiritual în față, care să-și dea binecuvântarea. Într-o liniște deplină, într-un cadru izolat, unde fericirea poate să explodeze liniștită în mii și mii de stele, și să cadă ploaie pe pământ, ca să-i bucure și pe cei din jur. Fiindcă din unul, urmează să devină doi, fiindcă e un eveniment ancestral, fiindcă atunci se unesc și carnea și spiritul, fiindcă e un eveniment magic, și, știm cu toții, din moși-strămoși, magia se întâmplă în cea mai mare taină, fără martori, învăluită într-o plasă de mister. Ce se întâmplă în momentul acela e un secret păstrat cu taină, transmis din vârful genelor din generație în generație, praf de stele pe care trebuie să-l păstrezi la îndemână și totuși bine pitit, într-un săculeț din epidermă, în colțul cel mai îndepărtat al ochiului. Și, la necaz și încercări, să scoți un pic din conținutul săculețului sub formă de lacrimă, ca cele rele să se spele și cele bune să se adune. Numai așa funcționează, ca un descântec, încifrat în momentul în care spui da-ul categoric, tu și persoana ta-n oglindă, la ceas târziu în noapte, în mijloc de pustiu, cu părintele-spiritual-vraci martor.

Altfel, ajungi să nu mai știi care ți-e numele, să vrei să fii Ionescu, când ai fost Popescu, și de fapt pe tine te cheamă Postelnicu.

Notă mică de final: concluziile mele se bazează pe fapte statistice și constatări aleatoare :). Nimic științific totuși nu s-a strecurat în rândurile de mai sus.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: