Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

Du-te la Momo!

on April 7, 2016

“-Du-te la Momo!

Cuvintele acestea se transformaseră treptat într-o expresie uzuală la oamenii din împrejurimi. După cum se spune: “Toate cele bune!” sau “Să vă fie de bine!” sau “Cine știe”, tot astfel se spunea în toate împrejurimile posibile: Du-te la Momo!

Nu-mi amintesc foarte bine când am citit cartea asta pentru prima oară, se prea poate să fi fost acolo dintotdeauna și când în sfârșit am deschis-o, mai mult ca sigur că toate cuvintele au năvălit în mine și m-au umplut cu o senzație de cald și bine. Momo e povestea unei fetițe care trăiește aici și acum, o fetiță a cărei superputere este aceea de a ști să asculte, o fetiță care poate să-ți redea timpul interior – timpul comoară, timpul prezent, timpul pe care poți să-l umpli cu pasiunile tale, timpul de care să te bucuri fără măsură, timpul care îți permite să faci lucrurile pe îndelete, în tihnă.

După ce am citit-o, am pus cartea la loc cu grijă, am zâmbit împăcată și am uitat-o într-un raft. Îmi mai aminteam din când în când de ea, o mângâiam în trecere și mai apoi mă lăsam cotropită de grija lui mâine sau de povara lui ieri.

~~~

7 octombrie 2015

Mi-am pus în geantă un pachet de crenvurști, un laț și-o sticlă cu apă. Afară ploua mărunt și îmi făceam griji dacă ar trebui să amân sau nu expediția – timp de o lună jumătate, în drum spre lucru, m-am întâlnit cu un cățel mai vechi decât timpul, stătea pe marginea trotuarului, într-o zonă foarte populată și privea resemnat cum trec oamenii. Nu te puteai apropia de el, deși era greoi, avea o agilitate de nebănuit când încercai să-l mângâi. I-am zâmbit în fiecare zi, am încercat timid să-l mângâi, dar niciodată nu am reușit să comunic cu adevărat cu el.

Văd mulți căței pe strada, dar ăsta semăna izbitor de mult cu cățelul meu de suflet, cățelul meu care a trăit 17 ani jumătate, cățelul meu talisman. Prima noastră întâlnire m-a izbit în stomac și m-a făcut să cred că visez, m-am frecat la ochi și în fața mea era cățelul ăsta posac, greoi, care nu voia nicicum să interacționeze cu mine.

DSC05634DSC_0015

Nu știu cum am decis că o să fie al meu, probabil că decizia a fost în mine dintotdeauna, așa că am pornit temător prin ploaia măruntă să iau înapoi ce era al meu de fapt.

Să ne înțelegem bine: nu e ușor să îți recâștigi timpul interior, așa că a trebuit să trec prin mai multe încercări ca să demonstrez că merit:

Încercarea 1: Câinele nu era de găsit. Am intrat hotărâtă în farmacia unde știam că sunt niște doamne care hrănesc câinele – urmărisem cu grijă grupurile iubitorilor de animale și povestea câinelui ăsta era dezbătută pe mai multe dintre ele, așa că știam pe unde stă, știam cine are grijă de el, îmi făcusem temele ca un elev silitor. Farmacistele mi-au răspuns la toate întrebările ușor curioase, ușor mirate, așa că am pornit să caut câinele în toate curțile interioare din zonă: pe vreme ploioasă câinele se ascunde, așa că trebuie căutat pe îndelete.

Ce am învățat din încercarea 1: îți trebuie răbdare. Lucrurile bune au nevoie de timp ca să se lase descoperite. Se prea poate să fi fost acolo dintotdeauna și numai la momentul potrivit să se lase descoperite.

Cum am rezolvat încercarea 1: Am bântuit timp de o oră în zonă, până când am zărit câinele exact în locul lui dintotdeauna – stătea cuminte și resemnat, era greoi și posomorât, dar era acolo.

Încercarea 2: Câinele nu se lăsa prins. Mi-am scos arsenalul din rucsac, i-am dat timid prima bucată de crenvurșt – dădea timid din coadă, dar nici pomeneală să se apropie. Megream cu el în sus și în josul străzii, aruncam o bucățică de crenvurșt, încercam să mă apropii dar el făcea trei pași înapoi.

Ce am învățat din încercarea 2: Lucrurile în viață se întâmplă cu un motiv, doar să le dai voie lucrurilor să se întâmple și motivelor să se transforme în timp interior, timp comoară.

Cum am rezolvat încercarea 2: Am chemat un prieten să mă ajute. Un prieten bun, acel prieten care o să îți răspundă în timp de noapte, acel prieten care o să fie mereu acolo și care e acolo dintotdeauna.

Încercarea 3: 2 oameni, jumătate de pachet de crenvurști, o mașină și un laț ca să prinzi un câine. Plus o farmacistă drăguță care să se agite în jurul vostru.

Ce am învățat din încercarea 3: Lasă-te ajutat. Probabil că o să reușești și singur, dar dacă reușești cu prietenii, timpul consumat așa se transformă în timp comoară, timp ce te leagă ca într-o vrajă de oameni minunați și momente pe care nu o să le uiți niciodată, un timp legământ ce nu poate fi desfăcut prea ușor.

Cum am rezolvat încercarea 3: Am trăit doar în clipă. Și la clipa potrivită, m-am aruncat cu determinare aspura câinelui. L-am prins cu putere, a plâns, s-a zbătut. A chemat toată strada martor la ce ce avea să se întâmple – un laț aruncat pe după gât, o mână temătoare de farmacistă care confecționase o botniță de tifon, botniță ce nu a mai ajuns pe-un botic, un efort care l-a împins în mașină, mașină care a pornit spre casă, mașină ce s-a oprit la niște oameni îmbrăcați în halate, care l-au verificat și au zis că poate fi dus acasă, după ce lăbuța i-a fost bandajată, fiindcă lăbuța avea o rană, o rană ce părea a fi acolo dintotdeauna.

Au fost 3 încercări prin care am trecut ca să aduc câinele acasă. Câinele a trecut și el prin 3 încercări ca să transforme casa în acasă:

1. Era necesar să îi placă pisicile – câinelui îi era groază de oameni, groază de câini, dar iubește pisicile mai mult ca orice.

2. Câinele a venit cu problemele lui – 2 operații dificile, mers greoi fiindcă are probleme cu articulațiile și un un stomac sensibil. Toate astea se rezolvă cu medici extraordinari, cu răbdare și cu grijă.

3. Câinele trebuia să se adapteze la o încăpere de 22 mp, pe care s-o împartă cu un om și un pisic. Parcă a fost acolo dintotdeauna – s-a adaptat la traiul în comun cât ai clipi. Și după operațiile anevoioase, câinele a refuzat să stea în casă , s-a cerut afară, s-a izibit de ușă și singur a coborât și urcat scările.

Câinele a venit să împace un suflet și să-i redea timpul interior, timpul comoară. Fiindcă nu am reușit să mă împac cu gândul că nu am fost lângă câinele meu de acasă când i-a fost greu, fiindcă n-am putut accepta că nu am fost acolo să îi alin durerea în anii mai grei, a venit la mine exact când aveam nevoie. Să mă ajute să las trecutul, să uit viitorul și să trăiesc cu el în prezent. Și să mă bucur de el. Era firesc să îi spun Momo.

~~~

7 aprilie 2016

La mulți ani, Momo – sunt 6 luni de tine și parcă ai fost aici dintotdeauna!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: