Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

În care se povestește despre-un dans

And if you want a doctor
I’ll examine every inch of you
If you want a driver
Climb inside
Or if you want to take me for a ride
You know you can
I’m your man.

Pentru mine, concertele, spectacolele, festivalurile sunt un mod de-a fi, sunt sursa mea sigură de energie, doza de care am nevoie periodic, altfel aș intra în sevraj și n-aș mai ști încotro să o apuc.

Pe Leonard Cohen îl știam din liceu, suspinam pe melodiile lui, oftam când ofta și el, pluteam când cânta el. În facultate, am făcut cunoștință cu cărțile lui, mai târziu i-am dezmierdat poeziile.

A fost de două ori în București și știam că, dacă de două ori am ratat, a treia oară avea să fie cu noroc. 12 ore cu trenul cu întârzierea de rigoare, o plimbare toată ziua pentru a calmă agitația și s-a făcut și ora la care trebuia să ajung la concert. La 20:oo punct, același Leonard simplu, calm și relaxat a început incantația. Trei ore de reverie, trei ore de stat în aceeași poziție, de teama de a nu strica starea perfectă în care am intrat, trei ore de vocea aceea care aș vrea să-mi spună numai mie Hello și să leșin și să mă trezesc și să-mi spună iar Hello și să leșin și să mă trezesc și iar și iar.

Un concert cât o zbatere de gene, cât o declarație de-un cuvânt, cât o clipă de-o viață și, până să mă dezmeticesc, Leonard Cohen părăsind scena, cum altfel, decât sărind într-un picior și făcând cu mâna publicului, ba nu, mie, ba nu, publicului. Un înclinat de cap, cu pălăria la piept și-un Mulțumesc din vârf de buze.

N-aș ști ce să zic mai mult, e un sentiment pe care trebuie să-l ai, e un om pe care să-l asculți cu buricele degetelor, e o muzică pe care s-o dezmierzi cu vârful buzelor, e un dans pe care să-l mângâi cu sufletul.

Pe drum, la întoarcere, am ales tot trenul, știam că e locul unde aud povești, unde vieți fugare se destăinuie, unde probleme se spun o dată și se curăță, mai apoi. Iubesc oamenii care merg cu trenul, iar taxa de poveste, a fost, de data asta, 5 lei.

Pentru 5 lei, dacă mergi cu Intercity-ul de la București până la Cluj, poți afla nenumărate povești. 5 lei costă sucul, 5 lei costă și cafeaua, 5 lei costă locul îngrămădit în vagonul-restaurant, unde poți aprinde o țigară și sorbi o poveste. Doamna din fața mea, care-mi spunea mereu gărgărițo, a intrat în grabă în tren, și-a zvârlit geanta peste cartea mea, lucru care m-a făcut să-ncrunt ușor sprâncenele și-a scos un oftat prelung. În nici mai mult, nici mai puțin de 20 de minute, plăteam taxa la vagonul-birt și trăgeam cu poftă din țigară. Aveam să ascult pentru următoarele 2 ore încă o poveste.

Doamna Margareta mergea la Cluj, la fata ei, Iolanda, s-o susțină în ziua prezentării de doctorat. Aflată de 2 săptămâni în țară, pentru a-și recăpăta slujba de funcționar la Consiliul Județean Ploiești, propaspăt reîntoarsă din Italia, unde a muncit 2 ani pentru a acoperi datoriile lăsate în țară, doamna Margareta avea un stil de a lăsa țigara să se ardă în scrumieră și povestea să se agațe în cuvinte. Cu un soț decedat din 2002, cu un copil care a studiat și-n țară și-n afară, cu un prieten rămas fără slujbă, din cauza crizei economice, îmi vorbea din colțul gurii despre umilința îndurată la locurile de muncă din Italia. C-un fel simplu și frumos, îmi spunea că s-a apucat de citit psihologie să-nțeleagă mai bine de unde resemnarea asta în fața patronului bogat care-i arunca banii-n față și-o punea să aibă grijă de bătrâni în scaune cu rotile, de bătrâni violenți sau de bătrâni țintuiți în pat. Doi ani au fost suficienți s-o termine, și-ncercam să-nțeleg neputința omului care-o viață întragă a muncit și a ajuns să-ndure orice doar-doar o scoate-o la capăt. Are și scosul ăsta la capăt ceva, un fel de capitulare tristă în fața destinului, un fel de-nclinare din cap și-un dat din mână a lehamite care-ți transmite tot fiorul unei vieți care-a tors încet, de tamă să nu deranjeze și-a ajuns, mult prea devreme, să incomodeze pe toți cei strânși în juru-i.

În situații din ăstea nu poți decât să taci și s-asculți, să dai un zâmbet pe-un oftat și să spui și tu la rându-ți. Vorbele se rostogolesc și drumul curge lin. Dar viața ți le coace, și-am avut norocul ca-n dreapta noastră s-avem un domn volubil, care povestea haotic de butoiul în care se face țuica de prune, de prietenul lui Florin (însemnează Florin Piersic, nu mai e nevoie de adăugiri), de vraful de cărți publicate, de Uniunea scriitorilor și de viața care e un adevărat privilegiu pentru intelectuali, pentru cei aleși, pentru cei care vorbesc tare și-apăsat.

Tot vagonul plătitor de 5 lei asculta fermecat la istorisirile ce curgeau lanț din omul nostru, toți se uitau complice unii la alții, c-au avut noroc să dea peste așa o somitate într-un Intercity prăfuit, într-un vagon ieftin, pentru un 5 lei cu care nu mai faci nimic în ziua de azi.

În fața mea și-a doamnei Margareta, un bărbat mucalit, c-o privire jucăușă, a tăcut și-a ascultat răbdător și-a tras țigară de la țigară. Un pic înainte de Câmpia Turzii, ne povestește de Floppy, pisica lui de 10 ani:

Ș-apăi Floppy a meu se duce seara pe balcon, se sprijină pe balustradă, apleacă urechile în jos la apartamentul de sub noi și-ascultă poveștile chiriașelor de-acolo, care mai de care mai tânguitoare, de iubire, de părăsit, de serviciu, de bărbați. Apăi bietul Floppy, de era cu mine – n seara asta pe tren, înclina urechile peste geam și se-arunca săracul sub șine că n-ar fi rezistat.

I saw a beggar leaning on his wooden crutch
He said to me, “You must not ask for so much”
And a pretty woman leaning in her darkened door
She cried to me, “Hey, why not ask for more?”

Leave a comment »

Soarele şi luna au ţinut cununa

În sfârșit o să capăt carte de muncă. Asta ca să nu-mi mai agit tot familionul, că vreau contribuțiile la sănătate plătite, să pot să capăt adeverințe, să mă dedau la activități intelectuale, din care să nu pricep oricum mare lucru, dar la care să trag cu îndârjire, doar-doar o ieși ceva. Ca să capăt carte de muncă, a trebuit să-mi scot o foiță, cum c-aș fi clinic sănătoasă. Tot ce-am făcut a fost să iau niște chitanțe, cum că-s la zi cu plățile, pentru care mi-am alergat conștiincios familia, să le trag la Xerox, să le depun la dosar, și-am primit parafa. Nu tu control, nu tu verificare, doar un zâmbet-complice, că felicitări, ați intrat în rândul lumii. Docotrița credea că m-am hotărât să fac pasul cel mare: o să spun da. N-am priceput eu mare lucru, da aveam să spun, o să lucrez de azi înainte cu acte-n regulă, dar de ce zâmbetul insinuant?

Doamna Popescu s-a dus la notar să divorțeze. La 74 de ani, s-a hotărât că soțul o bate de prea multă vreme, și a hotărât să spună pas. La întrebarea: Doriți să revniți la numele dumneavoatră: doamna Postelnicu, doamna Popescu s-a enervat teribil. Pe mine mă cheama doamna Ionescu, care e numele răposatului soț. La explicația conform căreia, pentru a căpăta numele Ionescu, va trebui să meargă la Oficiul Stării Civile și să scormonească-n arhive, ca să vadă ce s-a întâmplat cu numele șugubăț, și nu mai bine ar fi să rămână Postelnicu, doamna Popescu s-a enervat teribil, că ea de fapt e Ionescu și preferă să rămână Popescu și să mănânce bătaie, decât să fie Postelnicu, toată lumea a dat din cap afirmativ c-un zâmbet complice: nimeni nu a înțeles nimic. Până la urmă, ce-i într-un nume?

A început, e la mijloc sau stă să se termine sezonul nunților. Aud din dreapta și din stânga: anul ăsta am patru nunți, la nunta ta când jucăm?, la anul am cinci nunți, vai, of, ce necaz. Niciodată n-am priceput trocul marital: mă duc la ei, astfel ei o să vină din politețe la mine și n-o să se ducă la ceilalți, pentru că nici ei nu s-au dus la rândul lor la ceilalți, preferând să meargă la altă nuntă, fiindcă cei ce se căsătoreau au venit la nunta lor, și în felul ăsta nimeni nu se va mai supăra. Nu înțeleg de când a devenit nunta o corvoadă, pentru care trebuie bani, veșminte noi, plic cu nume, meniu cu cinci feluri de mâncare și creat de obligații. Statistic, nunta e o afacere, ca să-i ajute pe tinerei să beneficieze de-un început material, fiindcă cel spiritual se bănuiește a fi deja consolidat. Practic, la mine se rezumă că-i plătesc pe alții să se căsătorească și, dacă-s cuminte, beau un păhărel.

După vreme îndelungată, am deschis televizorul, să mă uit la știri. Elena, fiică băsesciană, se mărită/însoară sau numai ea știe ce face. 20 de minute au fost numai despre asta. Să mai spună cineva că-s eu paranoică. Mut canalul și dau peste un documentar, ați ghicit, taman pe subiectul fierbinte, în care se explică reacția necontrolată a femeilor care devin de nerecunoscut în apropierea marelui eveniment: de mici au ascultat povești cu prințese, care se chinuie, trec prin nenumărate încercări, la capătul cărora urmează ziua cea mare, când prințesele strălucesc, personajele negative sunt pedepsite și mor de invidie, iar ele urmează să trăiască fericite până la adânci bătrâneți. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Spusul unui da așa de categoric, în mintea mea și numai a mea, pare-se, se face doar în doi, cu un părinte spiritual în față, care să-și dea binecuvântarea. Într-o liniște deplină, într-un cadru izolat, unde fericirea poate să explodeze liniștită în mii și mii de stele, și să cadă ploaie pe pământ, ca să-i bucure și pe cei din jur. Fiindcă din unul, urmează să devină doi, fiindcă e un eveniment ancestral, fiindcă atunci se unesc și carnea și spiritul, fiindcă e un eveniment magic, și, știm cu toții, din moși-strămoși, magia se întâmplă în cea mai mare taină, fără martori, învăluită într-o plasă de mister. Ce se întâmplă în momentul acela e un secret păstrat cu taină, transmis din vârful genelor din generație în generație, praf de stele pe care trebuie să-l păstrezi la îndemână și totuși bine pitit, într-un săculeț din epidermă, în colțul cel mai îndepărtat al ochiului. Și, la necaz și încercări, să scoți un pic din conținutul săculețului sub formă de lacrimă, ca cele rele să se spele și cele bune să se adune. Numai așa funcționează, ca un descântec, încifrat în momentul în care spui da-ul categoric, tu și persoana ta-n oglindă, la ceas târziu în noapte, în mijloc de pustiu, cu părintele-spiritual-vraci martor.

Altfel, ajungi să nu mai știi care ți-e numele, să vrei să fii Ionescu, când ai fost Popescu, și de fapt pe tine te cheamă Postelnicu.

Notă mică de final: concluziile mele se bazează pe fapte statistice și constatări aleatoare :). Nimic științific totuși nu s-a strecurat în rândurile de mai sus.

Leave a comment »

Jurnal de vacanță

Mi-am pus ochelarii de soare pe nas, fiindcă știam că o să fie o zi lungă și însorită. Fiindcă-mi place să mă-ncarc, să fiu sigură că nu-mi lipsește nimic, mi-am luat laptopul în rucsac, termosul cu mâncarea și apa într-o sacoșă de pânză, și un alt rucsac burdușit cu haine și adidași și eșarfe și cosmetice. Era vineri și la 18: 45 mă duceam la Biertan, la Festival de Horror și Fantasy, și plănuiesem treaba asta de ceva vreme, în disperarea omului care știe că vara asta iar n-o să plece nicăieri, fiindcă întotdeauna vara, când lumea pleacă-n concedii, pică un job nou sau ceva care să-ncurce.

Cu o seară îniante biletele de tren fuseseră cumpărate, dusul urma să se facă cu o schimbare iar întorsul cu același Intercity neprietenos care-ntotdeauna are întârziere, care întârziere o enervează teribil pe doamna de la ghișeul de la Agenția CFR, dacă ai cutezanță să o pomenești. Cum eu de obicei mă-ncumet, am fost muștruluită, dar nici că mi-a păsat: las că vine ele două zile de filme și soare și prieteni.

Și cu cele două rucsacuri, cu sacoșa de pânză cu mâncare, sun la taxi să mă ducă la serviciu, să pot pleca mai repde, ca să am unde ajunge. Timpul în primul tren, încins până la limită, cu locuri ocupate, cu persoane așezate care unde s-a nimerit, cu aceiași controlori veșnic încruntați în uniformele lor mai vechi decât veacul, a trecut repede într-o poveste despre oameni frumși, care încă mai văd o Românie frumoasă, unde se mai pot face lucruri, unde întotdeauna trebuie să cauți plus-valoarea și unde trebuie să te lupți cu zmeul din poveste, pe care tot o să-l înfrângi odată și odată.

Al doilea tren, mai încins decât iadul, arătând ca o fantomă ce ridică pasagri să-i trecă pragul lumii ăsteia, mi-a testat rezistența, dar nu m-a doborât. De la Mediaș, pe-un drum parcurs pe contrasens, noaptea, până la Biertan, a mai fost un pic. Toate berile și dezmățurile plănuite s-au transformat într-o discuție despre întunericul absolut, unde nu poți să-ți vezi nici ideile, întuneric ce-l parcurgi ca la capătul lui să te miri că lumina lăptoasă de dimineață poate să-ți producă atâta bucurie. Încercam să intrăm în atmosfera de festival, în sătucul pustiu, la o terasă pustie.

Bieratnul e o așezare săseacă, atestată documentar din 1224. Aici se află un complex arhitectural medieval, cu o biserică și o cetate. Biserica, ridicată între 1490 și 1520 în stil gotic, a fost dată uitării, geme din străfundul ei pentru o restaurare. Dacă ai norocul să dai peste un ghid, poți să tragi cu urechea și poate o să înțelegi mai bine ce-a fost cândva pe acolo. Dacă nu, o să vezi cripta, cu statuile de pe care s-a dus culoarea, doar una singură mai păstrând ceva din frumusețea înfricoșătoare a felului în care era văzută moartea pe vremurile acelea, și o să dai din cap nelămurit. O să poți admira poarta sacristiei, realizată de Johannes Reichmuth, cu un sistem de blocare ce punea în mișcare 15 zăvoare, poartă în spatele căreia se poate admira tezaurul bisericii, printre cutii goale de banane și resturi uitate de turiști acolo. În interiorul lăcașului poți să respiri eternitatea și o să fii întrerupt de copii care vor să-și cumpere brățări pe care le vinde o doamnă acolo, brățări și tot felul de obiecte, din care se strâng bani pentru refacerea fortificației. Copiii au și brățări de la McDonalds și e ceva firesc să vrea să-și completeze colecția, un firesc straniu, pe care ai vrea să-l lași deoparte, ca să dorești să faci ceva pentru țara asta, fiindcă sunt atâtea de făcut și numai umeri ridicați a nedumerire iar umerii tăi, ridicați și ei a nedumerire, o să completeze zidul plângerii și unde-s doi puterea crește și ceva-ceva tot o să se urnească, poate o cărămidă, poate două.

În afară de biserică, am văzut filme, filme unde am râs cu prietenii, fiindcă frica-n doi devine irezistibil de amuzantă, are antidot și-ți reamintește permanent că mai mulți înseamnă mai bine.

Colecția de shorts a fost de departe cea mai frumoasă, cu căldură recomand Angajatul lunii, Moștenire și Condimente neobișnuite. “În buclă” a fost cireașa de pe tort, un short terbil de short și de revigorant, tocmai prin senzația de disconfort pe care ți-o provoacă: trăim același lucru over and over again și numai zgâlțâitul din rădăcini poate fi soluția ieșirii din buclă. The Rocky Horror Picture Show a fost cel mai savuros dintre toate, film la care-ți vine să cânți și să tropăi și să aplauzi și să te ridici de pe scaun și să explodezi, fiindcă mai puțin nu se poate. De speriat m-aș fi speriat la Tunelul, deși are mici-mari lipsuri, dar foitul din sală, telefoanele luminoase cu profile de Facebook pe ele, m-au făcut să-mi schimb locul permanent, bombănind publicul și ratând senzația aia de groază nedisimulată, când vrei să țipi din adâncul plămânilor și să elimini frica inconștientă de tot ce-i necunoscut, ca apoi să urmeze relaxarea totală: am trecut și peste asta, acum știu un pic mai mult.

Și seara de sâmbătă a fost un permanent îngheț, fiindcă-i frig ca naiba acolo, cu râsete și chipsuri și bere pe care nici n-apuci s-o termini, fiindcă-ți îngheață în stomac. Luna plină și cerul înstelat, unde poți număra aștrii și știi câte vise au oamenii, și-un drum prăfuit și pustiu cu urlete de câine, străbătut de unul singur, ca s-ajungi la locul unde-ai fost cazat, s-arunci încă ceva pe tine, a fost poate cel mai înfricoșător lucru din tot festivalul, liniște de să-ți auzi respirația și câte un urlet de patruped înamorat, care să te facă să te zgâlțăi din fundul sufletului, ăstea au fost elementele spectaculoase. Și iată că locul îl face pe om și nu invers.

La toate ăstea, bucuria că mai sunt oameni care fac ceva, că un dispensar a fost renovat ca să rămână ceva în urmă, că la dispensar au pus umărul niște copii – bucățele de om care te pot muștrului mult mai usturător decât doamna de la ghișeul Agenției CFR: Doamna, mai tare stricați, decât ne ajutați, ăstea au fost plus-valoarea festivalului și motivația mea pe viitor că o să caut și n-o să mă opresc, până o să găsesc locul unde pot pune umărul la bătaie și unde pot face ceva pe mai departe.

Drumul de întoarcere scurt, c-o cafea băută la 100 de grade și-o liniște deplină topită de soare, m-a convins că se poate mai mult, numai să vrei. Sunt un om anxios, speriat și agitat, dar în mai mulți, toate astea devin constructive, dacă le topești într-o discuție de final, musai la un pahar de vorbe.

Leave a comment »

Camdorele atacă în fapt de seară

Uneori, lucrurile vin peste tine şi nu apuci să-ţi dai seama când te-ai acomodat cu ele. Ţi-e bine aşa şi nu te-ai fi gândit niciodată că simpla lor absenţă ţi-ar putea da viaţa peste cap. Ţin minte că, odată, un prieten m-a provocat să-mi pun viaţa într-o valiză, să iau valiza în spinare, şi să pornesc frumuşel la drum. În valiza mea de atunci încăpeau mult prea multe: vreo 20 de cărţi, nişte reviste, vreo 3 rochii, 5 perechi de jeanşi, multe cămăşi, neapărat pantofi, să nu uităm de genţi, parfumul preferat, perna fără de care nu pot închide ochii noaptea, decât dacă o îndes bine peste cap, nişte mailuri printate cu parfum de prieten drag, stai, că nu mă pot duce niciunde fără tricoul cu Jimmy, şi lista mea se tot extindea. Şi când am trecut la lista pisoiului, treaba s-a complicat. Căci nu pot lua Domnul Pisoi fără litieră, nisip, hamac, jucării, ansamblu de tocat gheruţe şi bolurile de mâncare. Acest simplu exerciţiu m-a făcut să-mi dau seama ce fiinţă materială sunt.

Şi săptămânile ăstea ce-au trecut m-au făcut să conştientizez că şi materialul ăsta e relativ. Se făcea c-aveam norocul să trec prin 14 zile Camdore, cu întâmplări vrute şi nemaivăzute, la finalul cărora poţi s-ajungi să declari că, dacă nici asta nu te doboară, hai mai bine să mai bei o bere.

Mi-a plăcut condusul mult de tot. Şi-am povestit cum ultima, prima şi singura mea şansă de şofat a fost în 23 iulie. Luat ore de condus în prealabil, plâns şi tremurat, că după opt luni de pauză nu mai poţi controla maşina, discuţii nocturne în care invocam lipsa mea de aplecare către tehnic şi faptul că niciodată n-am făcut ceva practic, doar am stat şi-am visat cu capul în nori, lecţii gratis de şofat, pentru că oricine se înduioşează la doi ochi mari şi umezi, mă rog, am aflat că nu oricine, dar la majoritatea merge, toate ăstea s-au înşiruit frumos pe lanţul făr-de-care n-aş mai pleca niciunde. Şi-un examen picat de toată frumuseţea, nu fiindcă am avut examinator nervos, nu fiindcă am avut emoţii, ci fiindcă n-am zărit un Stop şi frâna pusă brusc ce mi-a reamintit că nori sunt prea sus şi capul meu trebuie să stea mai jos, m-a trimis urgent în rândul pietonilor. Şi uite că mai trebuie să fac şcoala o dată.

Mi-am dorit job nou, la privat, să mă apere oricine de ONG-uri sau de lucru la stat sau de orice altceva unde visele ajung să se răstoarne şi realitatea să ţi se proiecteze în picioare şi picioarele să-ţi atârne grele şi tu să dai cu sufletul de fundul pământului. Şi l-am primit, numai că de pe o zi pe alta. Şi fatalele Camdore, datorită sau din cauza faptului, nu-s sigură, c-ai fost chemată cu laptopul la birou, că echipa nu-i încă făcută şi e nevoie de ajutor, şi nu-s suficiente calculatoare, ei, fatalele Camdore te-au făcut să-ţi pui laptopul în spate şi lângă el un iart şi iaurtul să se verse peste maşinărie, în plină staţie. Şi la 9 dimineaţa să apari cu dâra albă după tine, cu aparatul şiroind şi el şi s-aştepţi să râdă lumea, ceva să se întâmple. Ei bine, ai pus aparatul la uscat şi ai avut noroc că un calculator e liber şi-ai lucrat acolo. Şi-ai dus laptopul în service, şi ai avut noroc că merge, pe-o sumă modestă, şi-ai făcut rost de-un Windows, că după orice eşec, ceva trebuie reinstalat, şi-ai observat că nu merg tastele, simţul tactil se supără când îl bruschezi aşa, mai bine să nu-l gâdili. Şi în toi de noapte ai primit un laptop de la un prieten, fiindcă prietenii la nevoie se cunosc, şi-ai putut lucra. Şi a doua zi ai dus laptopul iar în service şi reparatorul de butoane şi-a mişcat un şurub şi totul a fost ca înainte.

Şi între timp ţi s-a stricat rezervorul din baie, nu cel ce alimentează insomnii, că cel ce face lucrurile să meargă şi administratorul, cel care ştie când ieşi, când vii şi când respiri ţi-a recomandat un instalator. Şi instalatorul a venit după zile lungi de absenţă a apei, că apa chiar e lichid vital, şi ţi-a reparat disfuncţionalitatea. Şi uite aşa ai constatat că eşti o fiinţă materială, că simpla absenţă a unui obiect poate să-ţi transforme viaţa într-un chin şi că nu-i ca într-o clepsidră să se întoarcă lucrurile cu susul în jos şi să-ţi fie iar totul bine, ca într-o imagine reflectată în oglindă, fiindcă nu-i Ţara Minunilor peste tot, fir-ar ea să fie de Camdoră.

Şi în valiza mea de acum încap numai nişte mailuri, printate bine în suflet, vreo două-trei sentimente şi-o To Do List în situaţii Camdore:

1. Să te înarmezi cu un zâmbet, fie ce-a fi

2. Să iubeşti un ideal, fie el unde-a fi

3. Să bei o bere, că mai rău sigur ar putea fi.

Că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

1 Comment »

Nevroze

Aveam un tricou larg și lung când eram în liceu. Pe el scria Face your Fears. Sunt un om care are îngrozitor de multe frici. Mă pândesc noaptea dintr-un colț de cameră, ziua îmi respiră în ceafă la fiecare pas. Trebuie să mă opresc periodic, să inspir și să expir, ca să merg mai departe. Pe măsură ce eu cresc, cresc și ele cu mine. Într-o zi o să mă înghită, o să-mi devina un al doilea strat de piele și lumea nu o să mă mai recunoască.

Azi mi-e frică de țară mai tare ca niciodată. E prima oară când simt concret cum aș vrea să plec și să nu mă mai întorc. Să nu mai fiu nevoită să deschid televizorul sau orice altă sursă de informație și să citesc aberații. Să nu mai văd clovni. Să nu mai văd oameni în mizerie care se maimuțăresc într-o disperare penibilă sperând că, așa vor câștiga capital de simpatie, și vor ajunge mai sus.

Recent, o prietenă a făcut aproximativ 10 ore până la Brașov cu trenul. Liniile s-au încălzit de la vară, de la soare. A stat patru ore la 30 de kilometri de Brașov și n-a venit nicio locomotivă s-o înlocuiască pe cea defectă. Soarele a tras-o în spate. Lumina a orbit-o, cum ar veni.

M-am dus să-mi iau mâncare. Aceeași voce plictisită mă făcea să mă simt vinovată că am deranjat-o din contemplatul nimicului cu dorințele mele. Cu toate că-mi plăteam dorințele.

Mi-e imens de greu să trăiesc decent. Financiar spun. Și asta nu pentru că aș fi incapabilă, deși de multe ori îmi suspectez fricile că mă lucrează tacticos pe la spate. Mai degrabă, îmi râd în față.

De multe ori am zis să-l ia naiba de sistem. Nu te poți pune cu el. Prieteni grijulii mi-au spus că mă consum mult pentru multe. Că nu pot face totul și că trebuie să selectez. Bănuiesc că era tot mâna fricilor.

Cineva mi-a zis că sistemul o să mă doboare mereu, dar că eu trebuie să lupt. Clișeu.

Fricile ăstea ale mele mă împing să dansez pe linie și să nu-mi pierd niciodată echilibrul. Ele mă conving că oriunde m-aș duce, o să le iau cu mine. Că degeaba fug, tot o să mă ajungă din urmă, să-mi pună piedică.

Norocul meu este că tot fricile ăstea mă fac să dansez. Să dansez de una singură, de parcă totul e al meu. Cred că toată nebunia mea dansează până la epuizare. Și exact datorită ei, viața mea e mai frumoasă.

3 Comments »

Descântec sufletesc

Nu mai țin minte unde citeam că prosperitatea unui oraș se cunoaște după cantitatea și calitatea pieței de acolo. Mi s-a părut extraordinar de frumos și de corect, toată nebunia aia de mirosuri, de parfumuri, de culori, de strigăte care te-ndeamnă mai mult sau mai puțin autoritar să guști ceva, toată combinația aceea de tradițional cu nou, de târguială și suflet puse-n borcane cu zacuscă sau sticle cu borș, stau în firea omului și-i amintesc ba de copilăria la bunici, ba de mâncarea grozavă făcută de mama, ba de truda mâinii care poată să obțină ceva curat pentru suflet.

Când eram mică, mergeam cu mama la piață aproape-n fiecare duminică. Țipam și plângeam că vreau acolo. Existau două motive, pe care mama le bănuia, dar mă lasa să cred că habar nu are de ce mă învinețesc de plâns că vreau și eu. Primul era că, în zorii zilei, duminca, la intrarea în piață, veneau fel și fel de oameni care vindeau animale. Exact, nu miră pe nimeni, trăgeam șnur într-acolo, luam câte un ghem pufos în brațe, făceam ochii mari, care mai erau și albaștri pe deasupra, o lacrimă răsărea în colțul ochiului și-o imploram pe mama, stăpâna universului, că și eu vreau. Dacă nu ținea, mă sufocam de plâns, țipam, mă dădeam cu fundul de pământ, și, vai, bietul copil care făcuse bronșită și pneumonie și altele, avea noroc uneori și primea ceea ce cerea. Mama, ființă înțeleaptă, mă lua cu ea, pentru că, undeva în sufletul ei, și ea și-ar fi dorit un ghem de vise, dar era peste puterile ei să aibă grijă de mica vietate. Așa că mă testa. De mică am fost parșivă și-am obținut ce-am vrut, așa că, trei hamsteri, doi pițigoi și-un iepuraș și-au făcut loc, pe rând, în familia noastră. Mama, grijulie, dădea hamsterii înainte să moară, ca să nu sufăr eu și sora mea. Nu a putut însă preîntâmpina totul, așa că, atunci când Bobo, ultimul temerar din casa noastră, a fost găsit mort de mine, nimic nu m-a mai putut consola vreme îndelungată. Iepurașul Pufuleț a plecat la țară, devenise enorm și am suspectat tot timpul că va ajunge pe masa cuiva, dar numai gândul mă făcea să urlu din fundul sufletului, iar pițigoii și-au luat zborul într-o caldă zi de vară. Am mai reușit să obțin niște pești într-o punguță, care, în drum spre casă, iarnă fiind, au degerat, iar mama i-a pus pe ochiul aragazului, i-a încălzit și i-a readus la viață. Dintotdeauna am suspectat-o pe mama că are puteri magice, că e o șamaniță, episodul ăsta mi-a confirmat totul. Peștii au ajuns la o vecină și, într-un an, mergând să-i mai văd, am observat că unul dintre ei plutește cu burtica în sus. Imaginea aceea a fost dezolantă pentru mine, dar am fost păcălită că peștele se relaxează, fiindcă a mâncat prea mult. Apoi a venit Dosia în casa noastră și nimic altceva n-a mai contat. De-a lungul vremii, am mai strâns doi căței, Oiță și Lucky, Oiță fiind dus la un medic, doi piosi, Tiger și Pitagora, și o doamnă pisică, Mașa. Trăgând linie, toata îndărătnicia mea de copilă a dat roade: doi căței și două pisici, numai ale noastre. Dacă vrei ceva cu adevărat, se întâmplă.

Al doilea motiv pentru care îmi doream în piață, în anii 90, erau tarabele întinse cu haine multe, de care nu mai văzusem în viața mea. De mică am iubit moda, mă prosteam până la superficialitate cu tot ce găseam textil în casă, iar hanoracele cu Yes pe față și No pe spate, colanții cu două dungi în lateral sau egării lucioși și gecile cu vestă detașabilă, Hawks, dacă mă ajută memoria, erau pentru mine adevărate comori. Niciodată n-am avut blugi elastici, soră-mea, fiind mai mare, căpăta ea noutățile, care-mi parveneau mie mai târziu, dacă aveam noroc să mai fie purtabile. Cu ea făcusem un sistem, aveam haine la comun, haine pe care aveam voie să le port numai la ocazii și tot așa. Bineînțeles că sfârșeam să ne batem până eram auzite de la parter, noi stând la șapte, pentru o bluză sau o rochie. Deh, femei ce eram, și nu ne feream să recunoaștem treaba asta. Apoi, împărțeam iar hainele, să nu ne mai omorâm de la ele și-o prindeam pe soră-mea, dacă veneam mai repede de la școală, că-ncalcă legământul și-mi purta iar țoalele. Bineînțeles, pornea măcelul, dar eram niște doamne, aveam piua de prins părul, ca nu cumva să ne stricăm podoaba capilară.

Trecut-a timpul și am început să iubesc mersul la piață pentru legumele înșirate frumos pe tarabă, pentru fructele zemoase, pentru ierburile magice de toate felurile, pentru mâinile negre și muncite, care mi le serveau frumos de pe tarabă. Pentru mine și mama, era un timp înainte de timpuri, o buclă atemporală, mai bine zis, să facem un drum până acolo. Ne lega într-o așa măsură, că ne întorceam de acolo proaspete și noi, râzând cu gura pâna la urechi și descărcând plase cu minunății în frigider și-n cămară. Piața din Galați e mare, e vie, palpită de suflet, are de toate, e pansament la suflet și balsam pentru stomac, e tot ce poate fi mai frumos în orașul ăla.

E drept, un pic mă îngrozea mersul în hala cu brânzeturi, acolo era război în toată puterea cuvântului. Doamne în halate albe, cu părul prins în plase, îndreptau cuțite cu bucăți de brânză în vârf, atacând posibilii clienți pâna la epuizare. Mi-era așa o frică, de-o abandonam pe mama acolo, și mă piteam după ușă, privind în siguranță spectacolul. Și acum mi-e groază de hala cu brânzeturi și n-am curajul să pun piciorul acolo.

Astăzi, la Cluj, la mine-n cartier, mă cuprinde o deprimare teribilă să mă duc în piață, două-trei tarabe, cu prețuri mari și tanti plictisite, nu-mi fac cu ochiul deloc. Prefer aprozarul de colțul blocului, cu niște lăzi înșiruite trist, de unde mai poți alege câte ceva. Piața din centru e și mai tristă, mă apropii temător de ea, și mă războiesc cu doamne care-mi varsă în plasă tot ce-i mai rău, că nu mai e pe alese, fiindcă n-am față de gospodină pricepută și-atunci, cred ele că ține. Pornește cearta și-și primesc înapoi marfa și iară umblu temător în căutarea roșiei zemoase sau a ardeiului ce nu-i stricat. De hala cu brânzeturi tot mi-e frică, așa că, rar mă abat pe acolo, fiindcă-i necshimbat, lumea țipă după mine și m-amenință cu vârful cuțitului străjuit de veșnica bucățică de brânză, să gust și să iau ceva.

Unde-s piețele și ce s-a întâmplat cu ele? Că eu tânjesc în fiecare zi după o ieșire din timp și-o revigorare sufletească, nemaivorbind de-o mare bucurie pentru preamăritul stomac.

Leave a comment »

Mișto de tot și-o poveste spusă-ntr-o lingură

Prin 2007, mă duceam la Timișoara, la recomandarea unui prieten, să fac voluntariat la un festival de artă romani. Habar n-aveam de oraș, de cine-i pe acolo, de persoane, de context. Mi se părea Mișto și-am zis că hai și eu. Erau oameni de toate felurile. Ghinionul – nenorocul a făcut să stau în camera la căminul unde am fost cazați cu încă vreo patru voluntare care habar că nu aveau pe ce lume erau. Și cum Dora odată ce e on a mission, nimic altceva nu mai contează, am luat asupra mea majoritatea lucrurilor ce erau de făcut, pe când colegele mele mergeau la târguri și vizitau cu spor orașul.

Prima mea sarcină a fost să am grijă de Fanfara 10 Prăjini, să aibă tot ce le trebuie la masă. Aia da treabă, țin minte și acum cum fugeam prin toate părțile, mă cioneam de chelner și de bucătăreasă. că nu e pâine, că nu e mâncare, că oamenii sunt grăbiți, că mai vor, că unde-am dispărut și tot așa.

A doua sarcină a mea a fost să plimb niște jurnaliști străini și să le explic. Ce, nu știam nici eu prea bine, așa că bolboroseam în engleza mea haotică despre tot ce-mi trecea prin cap. Ne-am împăcat foarte bine și-am ajuns să schimbăm rețete de dezlegat oamenii la povești și alte minunății.

Fiindcă trei e cifra magică, de dragul firului poveștii, o să sar peste alte sarcini mărunte, și-o să spun că următoarea treaba pe care am avut-o de făcut a fost să am grijă de Tamango. Nu știam prea bine cine e omul, îi auzisem vocea pe deja faimoasele jingle-uri și mai știam ceva de Shukar Collective, dar cam atât.

Și-n a doua seară de festival eram la concerte, mă întrețineam frumos cu oameni importanți de pe la Agenția Națională pentru Tineret și de pe la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, încercând să mă lămuresc de ce situația asta cu romii, care-i strategia, ce se face, ce s-ar putea face și am constatat cu stupoare, în timp ce ascultam statistici și cifre, că n-am un foc să-mi aprind țigara, fără de care n-aș fi priceput nimic din atâtea ecuații.

În fața mea era un munte de om, negru ca tăciunele, c-o cămașă roșie-roșie, pe care înfloriseră tot felul de flori, cu tatuaje și bijuterii de aur și-o pălărie mare pe cap. Cam tremurându-mi fundul de frică, îndrăznesc să-i cer un foc. Omul scoate un pistol aurit și-l îndreaptă spre mine. Jur eu c-atunci mi-a stat inima-n loc, am transpirat 10 kilograme instantaneu și-am început să mă bâlbâi, că n-am vrut să-l deranjez, că eu sunt cuminte, că eu nu sau că eu da, depinde cum îi convenea lui. Iaca-n imensa mea deșteptăciune, nu constatasem eu că pistolul aurit e de fapt brichetă.

Și așa am devenit eu instantaneu simpatică pentru namila de om, ulterior aflând că este vorba de Tamango, moment în care m-am pierdut teribil și-am stârnit un alt moment în care lumea a râs cu lacrimi. Să fii mic și să nu știi fac bine în grupuri mari, în situații tensionate, în lupte între orgolii, dar asta e o altă poveste.

A noastră poveste continuă cu proiecția filmului Gadjo Dilo, unde Tamango era flancat de Rona Hartner și mai în spate, c-așa-mi ședea mai bine, de mine. Sala plină de fețe importante, scrobite cu grijă și scena în care Rona aleargă goală prin pădure în film. Liniște deplină și Tamango, stând lângă ea, își pune mâinile la ochi și țipă: Tulai, Ronăăăăăăă, ce-ai făcut?

În momentul ăla am știut că îmi place omul. Seara, la concert, Tamango trebuia să cânte pe un pod plutitor. Nu s-a putut. Ploua cu găleata. A improvizat cu muzicanți pricepuți, veniți de prin alte țări să cânte cu el, toată noaptea. Afară turna. În Timișoara avusese loc un congres internațional. De la congres, atrași de vocea aia guturală, scoasă din fundul sufletului, au apărut oameni la costum și doamne la rochii de gală, de prin toate colțurile lumii. În cinci minute, toți erau desculți, sacourile și blănurile erau pe jos, iar lumea dansa așa cum numai la începutul lumii cred că s-ar fi putut face. Era un dans din ăla ce-a stat ascuns bine de tot, un dans instinctiv, animalic, și-o bucurie în ochi de te sfredelea până-n fundul stomacului, pe care ți-l întorcea pe dos și ți-l ridica până-n gât. Era muzica lui Tamango.

Cam în momentul ăla a fost stop și pentru mine. Nu știu unde mi-am aruncat gențile, nu știu cum am ajunsă desculță și țopăind cu niște oameni pe care nu-i văzusem în viața mea, nu știu cum ne-mbrățișam de parcă ne-am fi știut de când lumea. Tot ce știu eu că asta ar trebui să fie un festival care vrea să dărâme prejudecăți și să lege oamenii.

În zorii zilei, stăteam și beam o bere pe jos cu Tamango. Îmi explica serios cât iubește el femeile, da că mai dragă îi e nevasta. Și-ncerca să-mi propună o altă namilă de om, cu care se-mprietenise, să-l iau acasă, ca să-mi fie bine.

– Acuma serios, gagico, nimic nu-i mai bun ca iubirea pe lumea asta. O seară de-asta cu iubitu sau iubita și ești ca nou.

Și dup-aia a uitat de tot și a început să ne cânte, lovind ritmic lingurile care-l făcuseră celebru.

1 Comment »

Supărare negativă la fapt de seară, de fapt de zi, de fapt că nici nu mai contează

La mine supărarea are mai multe straturi. Vine ca o avalanșă, se face tot mai mare. Dacă știu să mă opresc când trebuie, mai există șanse, să-mi treacă, zic. Dacă nu, ajung la gradul 0, ultima treaptă, de unde nu mai există cale de întoarcere. Totu-i negru, fumeg și spumeg. Gradul 0 e supărarea negativă, am încercat s-o alint cumva, să mi-o apropii, ca s-o folosesc pentru binele meu.

Cam așa m-am supărat de negativ, când am citit articolul ăsta aici.

Păi contextul e că, de când eram eu copil bălai în facultate, m-am apucat de voluntariat. Pe unde se nimerea. Nu mă interesa unde ajut, doar să ajut. Și așa am trecut printr-un proiect de combatere a violențeii împotriva femeii; printr-un festival care promova arta romani; printr-un site care dona procent de vânzare unei cauze, cauză pe care puteai să ți-o alegi tu, cumpărătorul; printr-un proiect care dorea să informeze asupra bolilor cu transmitere sexuală și tot așa. Am făcut de toate, am scris comunicate, am organizat evenimente, am bătut cuie, am ținut cursuri, am condus invitați în diverse locuri, am adăugat produse pe site-uri.

Se făcea că am așa, o înclinație, spre a învăța de la oamenii așa-numiți cu dizabilități sau cu probleme, iar ce învățam de la ei, încercam să dau mai departe. Am început să fac lucruri din ăstea ca să ajut și am ajuns, în final, să mă ajut pe mine datorită lor.

Și-am zis: uite câte proiecte zburdă pe câmpii, de ce să nu le adunăm, copii? Și-așa am început să caut de lucru pe proiecte. Că trebuia să trăiesc și eu și de ce să nu trăiesc din ceva ce-mi place? Ei, ăsta a fost începutul supărării mele negative. Primul meu proiect dintr-o finanțare europeană a fost unul care avea drept scop îmbunătățirea capacității administrative a unei primării, să spunem primăria din Sighișoara. Pentru asta, se țineau niște cursuri. Cursuri care răspundeau unor nevoi identificate cu niște vremuri înainte printr-o cercetare.

Contactul cu hârtiile și birocrațiile a fost unul furtunos pentru mine: m-am enervat, am început să scot fum pe nas, să țip, să urlu: pentru fiecare lucru mărunt trebuiau făcute-refăcute-rerefăcute 100 de hârtii. Am fost mustrată, amenințată că să mă calmez, astea-s cerințele, cu cât hârtiile sunt făcute mai repede, cu atât mai bine. Am ajuns să fac achiziții publice în SEAP (Sistemul Electronic de Achiziții Publice), să jonglez cu o legislație ce putea fi ușor fentată, în numele transparenței, să nu dorm noaptea, fiindcă procedeul e unul infernal și, la orice pas, există capcane. Am răzbit și, fără să am control, datoirtă procedurii din SEAP, s-au ales lectorii pentru cursuri. Cursuri care în prealabil trebuiau acreditate, de către minunatul CNFPA (Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților), altă bătaie de cap inutilă, fiindcă nu existau coduri COR (astea-s coduri ocupaționale) care să corespundă cursurilor noastre. Și așa, printr-un lung procedeu birocratic, care m-a omorât cu zile și din care nu am înțeles nimic, decât să zâmbesc frumos pe la ghișee, s-au ținut cursurile. Cursuri care n-au ajutat la nimic, venind la secole distanță după ce se identificaseră nevoile și adresându-se celor mici, fiindcă cei cu decizia erau prea ocupați să facă banii. M-am suflecat frumos la mâneci, am înjurat cu năduf și am mers mai departe.

Un proiect care să găsească locuri de muncă pentru romi sau țigani, c-așa sunt ei alintați de noi, a fost următorul pas. O mică paranteză, c-am aflat și eu fără să vreau, se spune că-n limba romani nu există termenul țigan, că țigan vine de la fără religie, păgân, că are sens peiorativ. Că dacă pe Ion o să-l strigi toată viața Gheorghe, o să-ți răspundă la Gheorghe. Așa și cu romii noștri, toată viața țigani, n-o să-ți mai răspundă veci la romi. N-o să intru în dezbateri despre cât de răi sau cât de buni sunt ei, o să spun doar atât: ca în orice alt neam, sunt și buni și răi. Ani de robie și de discriminări i-au făcut mai sălbatici pe unii. Învățați să li se dea și nu învățați cum să facă singuri, s-au obișnuit să primească. Lipsa educației e un alt factor de luat în calcul. În final, mă gândesc cât de tare ne judecăm noi pe noi români, cum ne mai luăm noi peste picior, ca, într-un final, să aruncăm cu piatra în primul care nu-i ca noi și să facem front comun, acum, în numele țării, suntem în stare de niște violențe care pe mine mă lasă fără grai.

Printr-un asemenea proiect am luat contact eu cu FRCCF-ul (Fundația Română pentru Copii, Comunitate și Familie), c-am dus copiii în parc de 1 iunie. Să danseze, să se joace, să se distreze. Ne-am dus cu mic cu mare în parc. Banii din proiectul la care lucram, nu erau, mai bine zis, nu erau pentru așa ceva. Din milioane de euro, am scos noi frumos portofelul și-am plătit benzina, copiii veneau de la Pata Rât, din afara orașului, și-am mai luat un pișcot și-un Cico. N-a contat, dacă vedeam fețe fericite, gaura la buget a fost un flecușteț. Mi-a plăcut atunci și mi-a plăcut foarte mult.

Proiectul a degenerat între timp, hârtii peste hârtii, cerințe schimbate peste noapte, noi care mergeam la niște oamenii scoși cu forța în toiul nopții din locuințe și aruncați la groapa de gunoi a orașului în niște așa numite locuințe sociale și le promiteam marea cu sarea. Și tot ce făceam era să le dăm hărtii la completat, să ne facem poze cu ei, să ne justificăm la POSDRU că am fost acolo. Aberații peste aberații. Oamenii ăia în locuințe minuscule, cu baia la comun, lângă groapa de gunoi și groapa de deșeuri toxice, fără acces la oraș, copiii ăia bolnavi de la condițiile mizere, care ajungeau la școala și erau priviți ca niște gunoaie că, deh, de acolo veneau, oamenii ăia nu înțelegeau nimic din ce vorbeam noi. Când am fost anunțați că nu pe ei trebuie să-i ajutăm, că trebuie să fie oamenii școliți, că și că, sistemul meu nervos a cedat.

N-am mai făcut nimic, am pus o demisie pe masă și am dat din umeri a lehamite.  M-am dat bătută și-am plecat. C-o apăsare în suflet și c-un gust amar. Am rămas cu gaură în CV și mi se reproșează de către diverși angajatori la costum și freză gelată că nu-s constantă.

Prea puțin important, când îmi aduc aminte ce s-au distrat copiii, în parc, la acțiunea organizată de FRCCF. Prea puțin important, când așa un ONG poate să piară din cauza unor hârtii peste care se pune praful. Mai important e cum se închid ochii și așa ceva ajunge să se întâmple. C-așa-i în România, tu-i mama ei de țară.

1 Comment »

Un măgăruș se legăna …

Eram un copil bălai, frumos și zâmbăreț, de-ți era mai mare dragul să te uiți la mine. Trăiam într-un cadru idilic, unde toată lumea mă iubea. Idealul meu era să am o casă, undeva la munte, c-un teren mare-mare, unde să cresc câteva animale, musai un măgăruș (mi se pare unul dintre cele mai inteligente animale. Bine, mărutisesc că și filmul lui Kusturica, Life is a Miracle, m-a influențat teribil: măgărușa – că nu-i poci spune măgărița – accea îndrăgostită, care nu se dădea dusă de pe șine, dispusă să se sinucidă pentru dragostea vieții ei – căci unde mai vezi asta la oamenii, înafară de nebuni și disperați după rating, ei bine, măgărușa m-a făcut să mă îndrăgostesc la rându-mi, de privirea ei nostalgică și de încăpățânarea ei nemaiîntâlnită). În această viziune paradisiacă nu mai apăreau alte ființe umane: eram doar eu, zburdam prin munți, aveam un zâmbet cât toată fața și cosițe care să-mi adie angelic prin vânt.

Image

Prin clasa a douăsprezecea nu știam să fac nimic. Eram protejată în castelul meu de Mamița, Mam’ Mare și Tanti Mița, cu deosebirea că Tanti Mița nu era Tanti Mița, era sora mea. Păi aragzul nu-l știam aprinde, păi mâncare să fac, nici atât, păi o factuă nu plătisem, nici nu înțelegeam prea bine ce-i aia. Eu mă plimbam cu Dosi, câinele familiei, citeam, ieșeam în oraș și discutam filosofie, boemie, domnule! Totuși, o umbră de rațiune aveam, pare-se, așa m-am hotărât brusc că la facultate vreau la Cluj. Păi, de ce, puișor, că-i departe, că n-ajungem la tine, că nu te descurci, că o fi, că o păți.

Puișorul a avut totuși noroc de o familie exagerat de protectoare, dar care l-a lăsat tot timpul să-și ia singur deciziile. Chinuit, după redistribuire, puișorul a ajuns la Cluj, la facultate. Mamița l-a lăsat acolo, în cămin, pe-un loc cumpărat, cu lacrimi în ochi. Că-i murdar, că nu știe pe nimeni, că și că.

Anii au trecut, și eu am crescut într-un an cât alții în șapte, am învățat să mă descurc, ba chiar mi-a prins foarte bine, famelia mă vizita destul de des, obișnuința de a-mi rezolva cu ea toate problemele a rămas, dar distanța m-a forțat să iau pumnul în situație, pardon, situația în pumni, să-i dau pumni, sau ceva de genul.

Idealul meu a rămas neschimbat, numai că am adăugat o mașină, să mai viu pe la provinție, din căsuța mea de pe munte, să mai iau o gură de cultură, pe cine mint eu, o gură-două de bere, cu prietenii. Mașinuță, dacă ne amintim, cam ioc. Primul pas spre idealul meu a fost că am devenit propritară, după trei ani de cămin și trei ani de chirii, care mai de care, cu acte-n regulă, de garsonieră aproape-n țentru.

Dar ce te faci când apar alte probleme casnice și ești propritar de un unul singur? Bine, nu tocmai singur, că ai și un copropritar – o frumusețe de Domn Mâț. Să le luăm în ordine:

1. Se strică lustra, nu mai ai lumină, citești nostalgic la raza lămpii, un fel de Eminescu în mizerie. N-ai electrician, știi clar că meșterii-s neserioși, tu, pui singur, la cine apelezi? Și-așa apar și prietenii în viața ta. Și-ți vine luministul de la teatru, și-ți face lustra, bașca două prize. Să fie lumină!

2. Se strică mașina de spălat. Doamne ferește de spălatul la mână, doar eu vreau timp să socializez și să-mi visez visul. Și dă-i cu telefonul, la familie. Și găsești alt electrician, care vine cu noaptea-n cap, când tu ai o mahmureală groaznică și casa se învârte, să-ți schimbe generatorul. Și electricanul se dovedește a fi un om nemaipomenit, tu puișor, ai noroc cu carul, care-ți povestește de casa lui în natură, cu animale, cu un cadru idilic, cu tot ce-i trebuie. Așa, în ciudă.

3. N-ai căldură suficientă. Păi să răcească puișor? Vine Mamița la Cluj și găsește instalator. Care schimbă calorifeul. Singur îl montează, singur îl ia pe cel vechi, greu de-o tonă, singur face de toate. Singura pretenție a puișorului? Păi, la caloriferul nou, vreau să pot pune hamacul Domnului Mâț, că la ala vechi era ușor. Se rezolvă! Menționez că domnul instalator era un tip supersexi, nicicum unul cu pantalonii în vine, gras, și cu burtă de bere. Filmele ne mint. Realitatea e frumoasă.

4. Rupi cheia în ușă. Vii seara din oraș, vesel nevoie mare, vrei s-ajungi la Domnul Mâț, și trosc – surpriza. Tulai, ce te faci? Ai trei variante, dintre ele, apelezi la Sună un prieten. Noroc că există Ana și stă în cartier cu tine. Noroc că Ana știe un Adi, care stă în cartier cu voi, care vine în toi de noapte, Superman clar, și-ți deschide ușa. Cheia ruptă rămâne în broască, nu mai poți face nimic. A doua zi tot Ana, printr-o colegă binevoitoare, trimite meșter la tine la ușă, să rezolve problema. Problema e remediată în jumătate de oră, meșterul nu vrea niciun ban, te știe de undeva, dintr-un loc de unde se bea bere. Păi cum să nu iubești berea? Și mai ales, cum să n-o iubești pe Ana?

5. Ultima problemă, în curs de rezolvare: cumperi ansamblu de joacă mare și fromos pentru Domnul Mâț. Anasamblul e cam fragil și după ce te consulți cu prietenii, Ana și Maria, ajungi la concluzia că trebuie găuri în perete pentru susținerea harnașamentului. Noroc că într-o vară ai ajutat o prietenă să construiască decorul la o piesă de teatru, bine tu mai mult ai fost suport moral, dar de acolo sare iar norocul.

Cadrul idilic, cu casa-n munte, a rămas tot acolo. S-a mai adăugat o persoană care să bată un cui, să repare o lustră, să dea o mână de ajutor. Să fie și semnal, să poți suna un prieten. Fără mașină, nici vorbă de ideal. Și musai, dar musai, un măgăruș. Încăpățânat, așa, ca tine.

5 Comments »

Pitagora – Pisoiul suprem

“O pisică are propria ei opinie despre ființele umane. Nu spune prea multe, dar îți poți da seama și singur ca nu ai vrea să auzi tot adevărul”. Jerome K. Jerome

Relația mea cu animalele e limpede pentru toți cei care mă cunosc. Le respect și le prețuiesc poate prea mult pentru unii, poate prea puțin pentru alții. Când vine vorba de cei doi căței ai mei și de motanul meu, sunt în stare să tai și să spânzur, să rup relații și să trec peste orice, numai să le fie lor bine. Cum văd oamenii din jurul meu asta? Păi, e nebună, domnule. Păi nu are ocupație. Păi nu are viață. Păi ar trebui trimisă în pustiu. Părerea mea: Nici nu merită să-mi fac o părere despre așa ceva.

Scriam acum ceva timp despre Pitagora. De atunci până acum, Pitagora a mai cunoscut niște doctori. Se întâmplă că m-am dus pe la Cristina (mulțumesc, Cristina) să-i iau mâncare Motanului Tiger. Și am mai cerut niște informații. Context: eu niciodată nu sunt mulțumită cu ce aflu, mereu și mereu trebuie să știu mai mult, să întreb mai mult. Și mă întreabă Cristina ce mai face Pitișorul. Că e tot rău, că ia antibiotice, că nu se rezolva. Și Cristina îmi spune de ceva viermi pulmonari pe care îi iau pisoii care vagabondează pe afară, viermi ce apar la analize microscopice făcute pe scaunul animalului:

http://www.animale.ro/articole/viermii-pulmonari-la-pisica Așa arată larvele (ca în imagine) la metoda de diagnostic Berman (metoda larvoscopică de sedimentare). La flotație (metoda Willis, cea mai des practicată metodă la cabinete, nu se vad larvele). Dupa cum ziceam, nu e un parazit f. frecvent întâlnit , având nevoie de o gazdă intermediară (melci, râme) ca să se dezvolte… Dar eu am fost surprinsă să o diagnosticam tot mai des la pisicile care au sau au avut contact cu mediul extern. Consider că e bine să se verifice din moment ce nu cedează doar la antibiotice.

Încerc să îi explic că în Galați mai greu cu așa ceva, dar eu nu mă dau niciodată bătută. Pasul următor: o sun pe mama, îi spun să ia fromos un căcățel de mâță în geantă și să meargă cu el la doctor. Mama, de bună credință, sună mai întâi la cabinetul veterinar unde Piti fugise, se sufocase, fusese prins și îndopat cu anitibiotic. Acolo, o domnucă răgușită, întreabă sec: Da-i Parvoviroză? (Acum eu sunt conștientă că numai iubitorii de animale și nebunii ar citi așa ceva, întâmplarea face că eu fix lor mă adresez). Mama: Nu, doamnă. Domunca: Păi revin eu cu un telefon, când mă lămuresc. Bineînțeles că telefonul nu a mai sunat, iar mama, a doua zi, a luat căcățelul în geantă și a plecat cu el să-l plimbe. Ajunsă la fața locului, la cabinet, constată că nimeni nu știa despre ce vorbește. I s-a sugerat să ia căcățelul și să meargă cu el la Spitalul de Boli Infecțioase să explice acolo că ce și că cum. Acum, suntem noi nebuni în familia asta, dar ideea de a te duce la ditamai Spitalul de Boli Infecțioase nu prea ne surâdea.

Soluția provizorie: iau eu cabinetele veterinare din Galați și încep să sun. Dintre cele mai incredibile răspunsuri, următoarele sunt în top:

– Da mâța e moartă, vreți autopsie?

– Da de ce vreți să știți că are așa ceva?

– Noi nu facem așa ceva la noi la cabinet.

Soluția intermediară: Pleacă sora mea cu mâța în geantă, o geantă aurie și foarte ochioasă, la doctor. Acolo, nenea doctoru îî dă o pastilă pentru deparazitat să i-o îndese a mea soră mâței pe gât și a doua zi să caute frumos în caca după viermi. Păi viermii sunt microscopici, păi cum să-i văd eu?

Soluția intermedirară spre finală: Ia soră-mea din nou mâța în geanta aurie-ochioasă și merge la alt doctor. Acolo Piti e ascultat la plămâni vreme îndelungată. Poate are bronșită. Poate are viermișori, se va face și analiza. Trebuie să ia 3 săptămâni antibiotic. Adică, din 13 aprilie, mâța asta se hrănește cu antibiotic regulat. Râia de pe urechi nu e râie, e ciupercă. Trece de la sine. Dar mâța va rămâne tot timpul sensibilă, fiindcă a fost traumatizată prea tare de semenii mei umani. Așa, că-i distractiv.

Mă întreb eu, retoric, cine vrea o mâță slabă, cu ciupercă pe urechi, cu un gât care hârâie, o mâță fără voce, care probabil că va rîmâne cu astm și c-o privire pierdută? (Partea asta e pentru semenii mei).

Eu știu că Piti e un campion, un supererou, care-a supraviețuit semenilor mei, care iubește înmiit față de ce îi oferim noi, care cârâie și nu toarce, care nu miaună, pentru că nu vrea să ne dea de gol: ce ființe absurde suntem noi oamenii.

Mulțumesc mult Diana că ai făcut afișul ăsta:

 

Pe voi restul, vă invit să poftiți. Read the rest of this entry »

2 Comments »

%d bloggers like this: