DOARE

sufletul, mana stanga, capul, umarul, spatele, totul. invers de cum ar trebui sa fie. goala pe dinauntru, plina pe dinafara. zambete multe, ras si toate ascund faptul ca am secat. nu mai pot nimic, nu vreau sa scriu, nu vreau sa te vreau, nu vreau sa simt, nu vreau sa doara. imposibil de crezut, mi se pare ca eu nu sunt eu, sunt de fapt o mare inselaciune, un fals care cauta cu disperare originalul. oare unde s-a dus? cred ca s-a saturat de mine si a plecat. nu inteleg de ce nu se poate, nu inteleg de ce nu noi si vreau sa se termine, sa nu mai simt, sa nu te mai respir. sa pot sa redevin ce am fost, fara sentimente, fara sa-mi pierd capul, fara sa nu pot gandi, vreau sa ma desprind, sa nu te mai … si in loc sa resusesc, ma pierd tot mai tare, nu mai stiu unde sunt, m-am ratacit. se poate asa ceva? tot mai mult am nevoie de imbratisari, de cuvinte frumoase, de maini intinse, de sentimente. asta nu sunt eu, eu sunt cea care nu vrea nimic si se simte bine numai cu ea. oare unde am plecat? mi-e asa de frica fara tine, de tine, cu tine. frica, frica, cum nu mi-a mai fost niciodata. ma sperie totul si mi-e asa de greu… poate ca cea care simte toate astea nu sunt eu sau poate asa am fost mereu. mi se pare ca nu ma (re)cunosc si nu pot sa cred asa ceva. si cu toate astea, i’m a supergirl and supergirls don’t cry.

---