Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

Dragă Momo,

În 24 octombrie 2015 ți-am mângâiat prima oară burtica (tu ai intrat în viața mea în 7 octombrie 2015) – ne-au trebuit cam două săptămâni ca tu să ai încredere în mine și să îmi oferi cadoul ăsta suprem. Cum te-am mângâiat, cum mi s-au umplut ochii de lacrimi și am fugit cu tine la veterinar. Verdictul a venit așa: tumori mamare, nu putem ști natura lor, va trebui să te operăm, să îţi extirpăm lanțurile mamare și să îţi luăm o probă pentru biopsie ca să aflăm natura lor.

dscf5012

Dora, nu îți face griji, în majoritatea cazurilor, odată cu extirparea lanțurilor mamare, cățelușa se află în afara oricărui pericol, e o problemă des întâlnită din păcate.”

  • Tumorile mamare sunt mult mai frecvent întâlnite la cățele ce nu sunt sterilizate sau sunt sterilizate după vârsta de 2 ani. Riscul ca o cățelușă să dezvolte tumori mamare este de 0.5% dacă este sterilizată înainte de primul ciclu de călduri (deci sterilzată pe la aproximativ 6 luni), 8% după primul ciclu de călduri, și 26% după al doilea ciclu.
  • O cățelușă nesterilizată din patru o să facă tumori mamare. Riscul e mult mai mic pentru cățelușe sterilizate. La cățelușe cu tumori mamare, cam 50% dintre tumori sunt benigne și 50% sunt maligne. Cu toate astea, puține din tumorile mamare maligne sunt fatale.
  • Cauzele apariției tumorilor mamare sunt necunoscute, se presupune că sunt de natură hormonală sau genetică, dar încă nu se știe sigur.
  • Tratamentul presupune operația – de la caz la caz și în funcție de gravitatea situației se recomandă extirparea tumorii, extirparea lanțurilor mamare și sterilizarea, uneori chiar și extirparea ganglionului limfatic, ca să se împiedice răspândirea tumorilor. Rolul chimiotrapiei în tratamentul tumorilor mamare e încă controversat și se recomandă în funcție de caz.
  • Dacă diagnosticul e de carcinom mamar inflamator, operația nu e recomandată și din păcate un tratament eficient nu s-a descoperit încă.

În 16 noiembrie 2015 ai avut prima operaţie – extirparea lanţului mamar drept plus sterilzare. Dragă Momo, te-ai recuperat ca un supererou. Deşi ţi-ai revenit greu după anestezie în ziua operaţiei, cam pe la 2 dimineaţa, deci cam la 8 ore după operaţie, dimineaţa erai afară să îţi faci nevoile – tu refuzai cu orice preţ să faci în casă. Ai urcat şi coborât scări, ai rupt norme şi ai fost înapoi pe lăbuţe în scurt timp.

dsc_0004

Dragă Momo, în 22 ianuarie 2016 ai avut a doua operaţie – extirparea lanţului mamar stâng, mai puţin un mamelon care era intact. A fost o operaţie mai invazivă, fiindcă tumorile erau mai mari. Tu te-ai trezit rapid din anestezie şi după 10 zile de antibiotic şi grijă mare faţă de colecţia de lichid după operaţie, ţi-ai revenit ca un supererou fabulos ce eşti. Ai refuzat să îţi faci nevoile în casă şi ai coborât şi urcat cele 2 etaje până afară cum ai putut tu mai bine.

Rezulatatul biposiei din 16 noiembrie 2015 a venit greu – în 12.02.2016, proba ta de biposie a fost dusă la USAMV – Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca. Rezultatul suna bine, era promiţător, aşa că ne-am văzut cuminţi de treabă.

16710439_10154303930824562_1546771466_o

Trebuia să începem reabilitarea, erai un câine speriat de oameni şi de alţi câini – nu puteam să mai amânăm lupta cu fricile tale. Şi aşa am început şcoala de dresaj, mai bine zis reabilitare, cu Vasi Cordoş, căruia nu mai ştim amândouă cum să îi mulţumim nespus. Ai lucrat mult şi bine, ai demonstrat că un câine în vârstă poate face minuni, mergeam de luni până joi, de la 19:00 până la 21:00, uneori mai mult, şi lucram acolo pe teren – şi eu, şi tu, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună. Dragă Momo, am învăţat aşa mult amândouă, am lucrat aşa frumos amândouă, încât îmi spuneam că imposibilul chiar e nimic. Am avut norocul unui profesor bun, care a lucrat cu tine cu toată blândeţea din lumea asta, dar care a şi ştiut să îţi refacă încrederea în tine, să te transforme în eroul pe care nu mai eu ştiam că eşti.

13580570_10153699715864562_1350851009797533807_o

Dragă Momo, fără să ne dăm seama, au reînceput problemele. În 26 noiembrie 2016 ai avut a treia operaţie – mamelonul rămas a dezvoltat şi el o tumoră şi ne-am zis că e ultimul hop. Îl scoatem şi gata cu operaţiile. Din grijă şi iubire faţă de tine, medicii ţi-au mai scos o formaţiune ce părea îngrijorătoare. Operaţia parcă nici nu ai simţit-o: ai fost înapoi la treabă rapid. Ne-am bucurat nespus şi am trecut la rezolvarea altor probleme ale tale: alergiile multiple cu vaccinuri de desensibilizare, problemele de articulaţii cu vitamine, cataracta la fel, gastrita cu pansamente gastrice. Dragă Momo, eram aşa de fericite, cum rar întâlneşti două suflete pereche.

15541006_10154150673094562_4254886786815671643_o

În 2 ianuarie 2017 te periam şi ţi-am descoperit speriate o excrescenţă la axilă, la lăbuţa stângă. Şi excrescenţa creştea înfiorător de repede. Dragă Momo, am sunat disperate la medici, am fost cu tine acolo şi puncţia ne-a confirmat diagnosticul – tumoare malignă. În 28 ianuarie te-am operat iar. A fost cea mai grea operaţie – peste 3 ore, cu 2 muşchi scoşi, cu riscul de amputare de lăbuță, tumori peste tot în tine. Biopsia ţi-am trimis-o cu grijă la Histovet la Bucureşti, cu taxă de urgenţă de 150 de lei, rezultatul ţi-a venit în două zile: carcinom mamar, cu metastaze, cu tumori ce circulă prin vase sangvine. Diagnosticul tău suna așa:

Adenocarcinom tubular simplu, tipul solid, cu proces inflamator asociat, metastaza limfonodala si cutanata (mastita carcinomatoasa).

Comentariu: Prognosticul este grav. Se recomandă Rx toracal.

Protocolul de tratament a fost recomandat de cei de la București: citostatice cu Doxurubicină și Ciclofosfamidă. Dragă Momo, medicamentele ăstea se găsesc greu, numai pe rețetă, și farmaciștii se uită ciudat la noi când le cerem – sunt pentru un câine, dar ei nu au cum să știe dragă Momo preaiubită ce câine ești tu.

De atunci Momo iubită, ne luptăm cu fiecare zi: întindere de muşchi la lăbuţa din faţă neoperată fiindcă ai forţat-o prea mult, gastrită oribilă fiindcă ai luat prea multe anti-inflamatoare şi antibiotice – deci chimioterapia e exclusă momentan, şi recent a apărut şi greutatea în respirat. Dragă Momo, RX-ul pulmonar a confirmat că ai lichid în plămâni, ecografia amplă făcută la USAMV că ai tumori pe ficat. Tratamentul cu diuretice şi antibiotic şi pansamente gastrice, supozitoare, ţi-a scăzut infecţia şi în 3 zile ţi-am refăcut RX-ul. Dragă Momo, ai metastaze şi la plămâni şi ţi s-a făcut puncţie – au scos 800 ml de lichid din plămânii tăi, te-au anesteziat uşor iar şi tu te-ai trezit din nou. Ai refuzat cu încăpăţânare să îţi faci nevoile în casă, aşa că din 28 ianuaire, de 2 ori pe zi, te-am dus pe braţe sus-jos.

Acum te doare lăbuţa din spate, probabil e umflată, fiindcă te aruncai cu furie pe scări în jos să nu mai mergi la doctor şi probabil te-ai lovit. Dragă Momo, îţi vom face masaj, îţi vom ţine lampă cu infraroșu la lăbuţă, orice să poţi suferi mai puţin. Dragă Momo, mergem iar luni la radiografie, iartă-mă că joi am fost prea jos ca să reacționez la sfaturi și să îți fac o radiografie și la lăbuță, în afară de plămâni.

Dragă Momo, vom merge cu tine peste tot cât va mai fi posibil, ca să îţi uşurăm situaţia. Pentru că dragă Momo, eşti o minune. Dragă Momo, noi suntem eu şi Ana, o minune de om fără de care amândouă ne-am fi destrămat, ne-am fi evaporat, să ştii. Noi înseamnă Cristina, Cristi, Dani, Roxi, Ariana, Erzsi, Carla, Sabina – medicii ăştia supranaturali care au venit pentru tine şi la 12:00 noaptea la cabinet. Noi înseamnă mama şi Laura. Noi înseamnă toţi oamenii din bloc care întreabă de tine, toţi oamenii din cartier care te iubesc, toţi oamenii din Cluj care te iubesc, toţi oamenii din ţară, dar şi oamenii din afara ei – dragă Momo, eşti enorm de iubită.

Am scris tot textul ăsta ca să justific nişte recomadări de final, pentru cei ce au avut răbdare să citească. Dragă Momo, experienţa ta, dacă poate feri măcar un căţel de chinul ăsta, înseamnă că pe undeva are şi un motiv.

Vă rog, vă rog, vă rog – sterilizaţi-vă căţeluşele, castraţi-vă căţeii, animalele de companie, până nu e prea târziu. Nu vă bazaţi pe faptul că nu vi se poate întâmplă vouă – 1 din 4 căţeluşe dezvoltă tumori mamare, în multe cazuri apare şi piometru – infecţie a uterului, cauzată tot de nesterilizare. Motivele pentru care sterilizarea e benefică sunt mii, eu v-am enumerat unul. Mai pot să vă zic că încerc să am grijă de câini nedoriţi zi de zi şi e cumplită durerea din ochii lor când sunt aruncaţi în câmp sau pe o margine din drum. Sunt sute, mii şi mii de câini nedoriţi, e inuman să mai producem alţii doar pentru că sunt drăguţi. În plus, e ilegal. Doar câinii cu pedigree ar trebui să se reproducă. Ei pot face pui sănptoşi, de care să vă bucuraţi multă vreme.

Vă rog să aveţi un medic care să cunoască tot istoricul medical al câinelui dumneavoastră – e vital pentru sitaţii grave, pentru când câinele chiar are nevoie de ajutor medical.

Vă rog să lucraţi cu câinii voştri zi de zi, să îi motivaţi şi recompensaţi. Am fost învăţată la dresaj să nu îmi iau telefonul când ies la plimbare cu Momo şi să lucrez cu ea în schimb. Adevărate minuni s-au petrecut în firea ei dacă am perseverat. Momo s-a jucat cu căţei, de unde era îngrozită de orice contact cu un câine, Momo a alergat fericită, Momo nu s-a mai speriat de oameni. Dacă investiţi într-un câine, efortul vi se răsplăteşte înmiit.

V-aş putea ruga multe şi transforma totul într-o carte lungă, atât de mult a însemnat experienţa Momo pentru mine şi înseamnă încă şi mai mult ca sigur că e piatră de căpătâi şi un început pentru o viaţă nouă pentru mine, dar vreau să vă dau şi nişte sfaturi, pentru că eu şi Momo am învăţat multe din boala ei:

  1. Nu duceţi probe la biopsie la USAMV. Niciodată. Rezulatul vine în luni bune şi întârzierea asta poate face enorm de mult rău. Rezultatul biposiei lui Momo după operaţia din 26 noiembrie 2016 nu a venit încă. Histovet, Bucureşti, taxă de urgenţă de 150 de lei, şi biopsia e gata în 2 zile.
  2. Daca mergeţi la radiografie la USAMV, îl recomand din suflet pe domnul doctor Robert Purdoiu.
  3. Pentru o ecografie bună, domnul doctor Mircean.
  4. Pentru o puncţie la plămâni, pe domnul doctor Scurtu.
  5. UPDATE: Vă recomand să încercați mâncare gătită – la sfatul Ozanei și al Itzei, noi am început să îi gătim lui Momo piept de pui, orez brun, brânzică slabă de vaci, morcov, broccoli, semințe de in – toate fierte separat, mai puțin semințele de in, pe care le-am pisat fin și brânzica de vaci, pe care am amestecat-o cu restul ingredientelor când s-au răcit. O să introducem treptat noi și noi alimente, dar nu putem introduce multe brusc, pentru că riscăm să îi stricăm stomăcelul minunii de Momo.
  6. Vă recomand terapii alternative, dacă căţeii dumneavoastră suferă de ce suferă Momo. Noi folosim RX Onco Support, RX Liquid Imuno şi ulei de cannabis, comandat de pe un site din afară, unde se foloseşte aşa ceva cu succes în tratamentele de chimioterapie sau pentru a ameliora durerea.

Eu am avut norocul ca o persoană minunată, care a trecut prin aceleaşi probleme ca şi mine, să îmi facă un rezumat la tot ce a încercat ea ca terapii alternative, ca să îmi fie mai uşor, aşa că vi-l dau şi vouă:

Firma RX Vitamins

1. Liquid Immuno sau varianta pastile Immuno suport (Dozele initiale pot fi dublate sau triplate pentru efecte rapide maxime spun ei pe site)

2. Liquid Hepato

3. Onco support

4. Ultra EFA – acizi graşi cu rol antiinflamator în hrană

Formulele de la RX sunt hipoalergenice.

Firma Vetri

1. Liquid DMG sau DMG tablete

Firma VetExpert

1. Vetomune (adică Beta Glucan)

Substanţa ARTEMISININ – stadiu experimental.

Pentru durere Onsior oral, sau supozitoare ‎cu algocalmin de copii.

Medicamentul Yunnan Bayiao – acesta opreşte hemoragiile fie interne,fie externe.

Orice medicament se va da doar după ce vă consultaţi în prealabil cu medicul veterinar.

Mulţumesc, Lucia! Eşti o comoară!

De când te-am luat din stradă, Momo dragă, am știut că ești o comoară. Vreau să împart comoara asta cu alții: vă stau la dispoziție cu orice sfat ce îl pot da, vă pot descrie tot ce am făcut și fac cu Momo, vă pot ajuta să luptați. Vă rog din suflet să sterilizați, e vital de important. Și închei cu un citat al unui medic veterinar, găsit de Lucia pe internet și împărțit cu mine:

“În lupta cu cancerul nu există decizie bună sau proastă. Totul trebuie încercat fiindcă există doar reacții bune sau proaste.‎”

Dragă Momo, îți mulțumesc că ai ales să fii în viața mea!

2 Comments »

Scrisoare de bun rămas și pe curând

De mică am știut că o să fii o parte importantă din viața mea. Te-am croșetat sub piele și ți-am umplut învelișul cu cele mai minunate senzații prinse între ele ca într-o plasă de păianjen cu zâmbete și formule magice.

Când am simțit că te apropii, ți-am înnodat brățara prieteniei să ți-o pun la gât. Momentul în care te-am adus acasă, mică și pufoasă, ca o jucărie căreia dacă îi întorci cheița nu se mai oprește, a fost momentul în care am știut că toate minunățiile lumii au prins contur.

images

Timp de opt luni ai stricat tot în jurul tău și ai fost teribil de rea. Pesemne că vroiai să ne atragi atenția: la cât te-am așteptat, efortul avea să merite.

Am învățat de la tine să mă bucur când cineva îmi vorbește, să zâmbesc când cineva îmi aruncă o privire, să apreciez orice dar ca pe cea mai mare comoară. Tot tu mi-ai arătat cum să descopăr într-un fir de iarbă sau într-o dimineață cu soare că lumea e un loc minunat.

Instinctul de supraviețuire și spiritul de luptătoare tot ție ți-l datorez. Mereu nimereai într-un ciob de sticlă și trebuia să te duc în brațe la doctor, ai fost foarte bolnavă când erai mică și nimeni nu-ți mai dădea nici o șansă: ai știut să lupți și să demonstrezi că cea mai mare forță se află în noi și nu în afara noastră. Dacă interiorul e construit cum se cuvine, restul e o glumă.

Mereu îți scrînteai lăbuța sau te prefăceai că ți-ai rupt-o, o ridicai așa drăguț, dădeai urechile pe spate și în momentul ăla lumea stătea în loc. Mă aruncam asupra ta cu o putere nebănuită să te vindec, să te fac bine și fix atunci puneai lăbuța în pământ și-ți rădeai de mine. Știu că vroiai să-mi arăți că tu ești un super-erou care nu o să pățească niciodată nimic.

Cântai pe melodiile jocului meu de tetris, ne strângeam în jurul tău și eram atenți ca la cel mai mare concert. Sunetele alea erau ca o vrajă: atunci ne explicai tu tainele universului. Când ieșeam afară și alergai neobosită în cerc, eram convinsă că în gând spui o formulă magică să ne apere de toate relele.

Ai fost mai întâi copilul meu, părintele meu și apoi bunic. De la tine am deprins inocența, dragostea de tot ce ne înconjoară și bucuria de a trăi. Nu știu să-ți explic în cuvinte ce ai însemnat tu pentru mine, știu doar că acum te-ai întors în mine să țeși la pânza de păianjen să-mi fie cald și bine. Să torc și eu cu tine.

Până în ultima clipă ai luptat cu îndârjire, a fost darul suprem pentru noi: am învățat că viața e un dar și că merită să te bucuri de fiecare clipă. Să nu renunți niciodată.

Prietene drag, bun rămas și pe curând.

Leave a comment »

În care se povestește despre-un dans

And if you want a doctor
I’ll examine every inch of you
If you want a driver
Climb inside
Or if you want to take me for a ride
You know you can
I’m your man.

Pentru mine, concertele, spectacolele, festivalurile sunt un mod de-a fi, sunt sursa mea sigură de energie, doza de care am nevoie periodic, altfel aș intra în sevraj și n-aș mai ști încotro să o apuc.

Pe Leonard Cohen îl știam din liceu, suspinam pe melodiile lui, oftam când ofta și el, pluteam când cânta el. În facultate, am făcut cunoștință cu cărțile lui, mai târziu i-am dezmierdat poeziile.

A fost de două ori în București și știam că, dacă de două ori am ratat, a treia oară avea să fie cu noroc. 12 ore cu trenul cu întârzierea de rigoare, o plimbare toată ziua pentru a calmă agitația și s-a făcut și ora la care trebuia să ajung la concert. La 20:oo punct, același Leonard simplu, calm și relaxat a început incantația. Trei ore de reverie, trei ore de stat în aceeași poziție, de teama de a nu strica starea perfectă în care am intrat, trei ore de vocea aceea care aș vrea să-mi spună numai mie Hello și să leșin și să mă trezesc și să-mi spună iar Hello și să leșin și să mă trezesc și iar și iar.

Un concert cât o zbatere de gene, cât o declarație de-un cuvânt, cât o clipă de-o viață și, până să mă dezmeticesc, Leonard Cohen părăsind scena, cum altfel, decât sărind într-un picior și făcând cu mâna publicului, ba nu, mie, ba nu, publicului. Un înclinat de cap, cu pălăria la piept și-un Mulțumesc din vârf de buze.

N-aș ști ce să zic mai mult, e un sentiment pe care trebuie să-l ai, e un om pe care să-l asculți cu buricele degetelor, e o muzică pe care s-o dezmierzi cu vârful buzelor, e un dans pe care să-l mângâi cu sufletul.

Pe drum, la întoarcere, am ales tot trenul, știam că e locul unde aud povești, unde vieți fugare se destăinuie, unde probleme se spun o dată și se curăță, mai apoi. Iubesc oamenii care merg cu trenul, iar taxa de poveste, a fost, de data asta, 5 lei.

Pentru 5 lei, dacă mergi cu Intercity-ul de la București până la Cluj, poți afla nenumărate povești. 5 lei costă sucul, 5 lei costă și cafeaua, 5 lei costă locul îngrămădit în vagonul-restaurant, unde poți aprinde o țigară și sorbi o poveste. Doamna din fața mea, care-mi spunea mereu gărgărițo, a intrat în grabă în tren, și-a zvârlit geanta peste cartea mea, lucru care m-a făcut să-ncrunt ușor sprâncenele și-a scos un oftat prelung. În nici mai mult, nici mai puțin de 20 de minute, plăteam taxa la vagonul-birt și trăgeam cu poftă din țigară. Aveam să ascult pentru următoarele 2 ore încă o poveste.

Doamna Margareta mergea la Cluj, la fata ei, Iolanda, s-o susțină în ziua prezentării de doctorat. Aflată de 2 săptămâni în țară, pentru a-și recăpăta slujba de funcționar la Consiliul Județean Ploiești, propaspăt reîntoarsă din Italia, unde a muncit 2 ani pentru a acoperi datoriile lăsate în țară, doamna Margareta avea un stil de a lăsa țigara să se ardă în scrumieră și povestea să se agațe în cuvinte. Cu un soț decedat din 2002, cu un copil care a studiat și-n țară și-n afară, cu un prieten rămas fără slujbă, din cauza crizei economice, îmi vorbea din colțul gurii despre umilința îndurată la locurile de muncă din Italia. C-un fel simplu și frumos, îmi spunea că s-a apucat de citit psihologie să-nțeleagă mai bine de unde resemnarea asta în fața patronului bogat care-i arunca banii-n față și-o punea să aibă grijă de bătrâni în scaune cu rotile, de bătrâni violenți sau de bătrâni țintuiți în pat. Doi ani au fost suficienți s-o termine, și-ncercam să-nțeleg neputința omului care-o viață întragă a muncit și a ajuns să-ndure orice doar-doar o scoate-o la capăt. Are și scosul ăsta la capăt ceva, un fel de capitulare tristă în fața destinului, un fel de-nclinare din cap și-un dat din mână a lehamite care-ți transmite tot fiorul unei vieți care-a tors încet, de tamă să nu deranjeze și-a ajuns, mult prea devreme, să incomodeze pe toți cei strânși în juru-i.

În situații din ăstea nu poți decât să taci și s-asculți, să dai un zâmbet pe-un oftat și să spui și tu la rându-ți. Vorbele se rostogolesc și drumul curge lin. Dar viața ți le coace, și-am avut norocul ca-n dreapta noastră s-avem un domn volubil, care povestea haotic de butoiul în care se face țuica de prune, de prietenul lui Florin (însemnează Florin Piersic, nu mai e nevoie de adăugiri), de vraful de cărți publicate, de Uniunea scriitorilor și de viața care e un adevărat privilegiu pentru intelectuali, pentru cei aleși, pentru cei care vorbesc tare și-apăsat.

Tot vagonul plătitor de 5 lei asculta fermecat la istorisirile ce curgeau lanț din omul nostru, toți se uitau complice unii la alții, c-au avut noroc să dea peste așa o somitate într-un Intercity prăfuit, într-un vagon ieftin, pentru un 5 lei cu care nu mai faci nimic în ziua de azi.

În fața mea și-a doamnei Margareta, un bărbat mucalit, c-o privire jucăușă, a tăcut și-a ascultat răbdător și-a tras țigară de la țigară. Un pic înainte de Câmpia Turzii, ne povestește de Floppy, pisica lui de 10 ani:

Ș-apăi Floppy a meu se duce seara pe balcon, se sprijină pe balustradă, apleacă urechile în jos la apartamentul de sub noi și-ascultă poveștile chiriașelor de-acolo, care mai de care mai tânguitoare, de iubire, de părăsit, de serviciu, de bărbați. Apăi bietul Floppy, de era cu mine – n seara asta pe tren, înclina urechile peste geam și se-arunca săracul sub șine că n-ar fi rezistat.

I saw a beggar leaning on his wooden crutch
He said to me, “You must not ask for so much”
And a pretty woman leaning in her darkened door
She cried to me, “Hey, why not ask for more?”

Leave a comment »

Mi-e dor, mi-e dor

Banii aduc fericirea și, dacă aud pe cineva că mă contrazice, atunci știu că persoana aceea e cea mai imbecilă ființă de pe pământ.

Am stat cam trăsnită și am ascultat o pledoarie pe tema astă, pledoarie ce-l invoca la un anumit moment și pe Bill Gates, și mă gândeam ca prostul oare ce vrea să însemne toată treaba asta. Între timp, îmi zburau prin cap citate imbecile, de genul: Banii n-aduc fercirea, dar o întrețin, și mă întrebam ce argumente să aduc. Cât îmi zburau ochii-n gol, mi-am amintit că, în aproape toate cazurile, când dai peste un om care e așa de convins de părerile lui, cel mai bine e să-l lași în pace și să nu-l contrazici, fiindcă nu o să ajungi nicăieri, ba mai rău o să te și o să îl enervezi.

Când eram mai mică duceam lungi discuții în contradictoriu, încercam să mă fac înțeleasă, tremuram și transpiram, încercând să conving persoana din fața mea că ce spun e corect, și că ea greșește. Timpul m-a convins că nu e o treabă foarte înțeleaptă, mai corect e să bei o bere și s-aștepți. Dacă tu ai avut dreptate, tot prietenul timp o să-și facă treaba.

Eram cu mama acum doi ani într-o mașină, al cărei șofer plin de testoseron a băut o cafea în pahar de plastic, s-a șters cu brațul peste mustăți, a râgâit a mulțumire și a zvârlit paharul pe geam. Brusc m-am făcut roșie la față, indignarea mea a atins cote maxime, lucru ușor de ghicit pentru apropiați, fiindcă mi-am îngustat privirea și-am început să comentez. Rezultatul: omul meu n-a făcut decât să înjure pe toată lumea din mașină, punându-mi-i în cap pe restul pasagerilor. Mno, cu oameni de-ăștia îi cam inutil să te contrazici, să aduci argumente, mai bine taci și dai din umeri și, la momentul potrivit, arunci argumentul potrivit și poate-poate reușești ceva. Dacă nu, mai bei o bere și-a trece.

Din seria când eram mai mică, credeam cu convingere acum niște ani că fericirea-i musai să fie un lucru mărunt, vorba cântecului, fiindcă, dacă devine prea mare, ca-n efectul bulgărelui de zăpadă, te strivește. Oricum, n-ai ști ce să faci cu ea. Oricum, ce-i prea mult, strică. Oricum, de la prea multă fericire devii leneș, și nu-ți mai dorești altceva.

Și aici intervine prietenul meu, timpul, care trece-trece și cerne-cerne (Și pentru timp aveam un citat șmecheraș la un moment dat: Menirea mea e să omor timpul, a timpului, la rându-i, să mă omoare. Ne simțim cum nu se poate mai bine, noi între noi, asasinii. Citatul era, evident, din Cioran, fiindcă eu eram mică și-n liceu, și mai eram și neagră pe deasupra. La suflet, zic).

Așa că, timpul fiind cernut, mi-am făcut un mic îndreptar de fericire, pe care, la vârsta asta, n-o mai văd ca pe ceva rău, fericirea e pur și simplu un zâmbet în colțul ochiului și-un fel de-a lăsa lucrurile să se întâmple și coincidențele să se manifeste (Aici, prietenii au avut un rol esențial).

Ăsta mi-e îndreptarul și-l scot de la naftalină de câte ori e cazul, adicătelea când îmi spun că gata, nu mai pot și nu mai vreau:

1. Majoritatea oamenilor vor să se simtă importanți, să-și trăiască cele 15 minute de glorie, și au nevoie absolută de recunoaștere. Lucrul ăsta l-am constatat la locurile mele multiple de muncă, unde scaunele erau din ce în ce mai impunătoare, pe măsură ce funcțiile creșteau. De la simplul scaun la fotoliul mare de piele, un obiect minimalist care creează impresii. Or mai fi și altele, dar mie asta mi-a delcanșat declicul.

Ca să fii fericit, lasă-i pe ei cu ale lor și tu vezi-ți de ale tale. O pernă să-ți facă scaunul mai confortabil ajută. Vorba aia: fiecare doarme cum își așterne.

2. Majoritatea oamenilor vor să se facă acceptați, cu orice preț. Fă-le pe plac și acceptă-i. Asta nu înseamnă că trebuie să-i și placi.

3. Unii oameni sunt o poveste. Aici merge încă un citat, cum altfel: Orice carte are mai multe înțelesuri, la fel și cu povestea – decodifc-o după sistemul tău de valori și mai adaugă-i ceva: o să-ți dai seama că ai o antologie de basme, numai bună de visat înainte de culcare.

4. Unii oameni sunt mărgăritare – înșiră-i pe un fir, fă-i șirag și poartă-i tot timpul cu tine. Un accesoriu de trebuință și mereu la modă.

5. Un animal e mai presus de orice – o să înveți de la el că viața se dansează și nu doar se trăiește.

6. Fă un sport – te învață multe, chiar dacă nu excelezi – competiție, ambiție, voință.

7. Bea o bere. De multe ori amintesc de prietena mea, berea, care-i numai așa un titlu pentru poveștile de pahar cu mărgăritarele pe care le port tot timpul.

8. Nu te compara cu alții, nu duce la nimic bun, te-nrăiește, îți gâdilă orgoliul căpcăun și te transformă-n muma-pădurii.

9. Haz de necaz – mereu, pe orice vreme și-n orice condiții.

10. Joacă birdge, chiar dacă nu-i de tine, nu-nțelegi, nu ești bun. E cel mai frumos joc pe care-l cunosc, fiindcă disciplinează, formează, scoate tot din tine și-a doua zi poți s-o iei din nou, curat, de la capăt.

Și-or mai fi și s-or putea completa, că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Oraşul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

în tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare
pe când adulţii nedumeriţi şi superbi
scădeau scădeau surâzând. (Gellu Naum)

Leave a comment »

Cele rele să se spele, cele bune să se-adune sau cum Dora a deschis o ușă mică cu o cheie mare-mare

Veșnicia s-a născut la sat. Stăteam cuminte și ronțăiam la un măr de vară, o adevărată minunăție de fruct, pentru care merită să pici în păcat, și-l ascultam pe un domn mustăcios cum îmi explica felul în care era alcătuită gospădăria la sași, cum de la ei am învățat să facem case cu acoperiș de țiglă, cum construiau ei câte două fântâni, una din care să se adape animalele și una din care să dea de băut drumeților obosiți și mă tot minunam. Nu de poveștile în sine, cât de jumătatea aceea de om, pasionat până-n unghiile degetelor de la picioare de viața tradițională, de simplitatea traiului de odinioară și de curățenia ce era pe-atunci în case și în suflet.

Eu dintotdeauna am vrut ce-a fost mai greu, mai îndepărtat, simțeam că dacă nu mă macin până-n fundul sufletului, tot ce obțin e pe degeaba și parcă nu mai are farmec. Am tot pus lucrul ăsta pe seama faptului că lucrurile frumoase sunt puține și le obții cu greu, fiindcă, dacă frumosul ar fi pe toate gardurile, am sta toți cu ochii-n soare și ne-am prăpădi de-atâta bine.

Așa m-am hotărât să mă duc la facultate în celălalt capăt al țării, fiindcă ar fi fost prea simplu să rămân mai aproape. Așa mi-am impus limite și bariere sub care n-aveam voie sa cad. Și am pretins de la mine mult, fără să fac suficient, și m-am enervat și m-am îndârjit până m-am adus la epuizare că lucrurile nu-mi iesă cum trebuie când vreau eu. Și-am ajuns sa-mi fiu un mic dictator, să mă execut la cea mai mică ezitare, să pierd oameni, sentimente, litere, idei și senzații, pentru că nu s-au materializat atunci când am vrut eu.

Și mă tot minunam de omul mic la stat, vioi, cu un lanț de chei cât el de mare, dintre care una mare, de lemn, pe care o numea cartela de acces în biserici, îmi facea cu ochiul să deschid și eu cu ea o ușă mică, mică ca-n Țara Minunilor. Și cu chiea aia mare, în formă de toporișcă, ne-a lăsat să intrăm într-o încăpere mică, de lemn, liniștită și caldă ca o clipă ce-ai zăbovit-o pe-un vis și-ai rămas senin și gol după. Așa de gol, că ți se vedeau intestinele și carnea și conștientizai cât de repede poți putrezi tot pretinzând prea mult de la toți și toate.

Și omul ăsta mărunt la stat ne explica din colțul mustății că o biserică ar trebui construită după numărul de oameni care vin acolo trup și suflet să respire un pic, să se adune și să facă cunoștință cu ei înșiși, iar când ies de acolo, să împartă ce-au simțit cu cei din jur. Și ne mai spunea că o biserică ar trebui ridicată cât îi sufletul de om, care nu-i ceva mare, ce crește și crește, și cu cât crește, cu atât omul e mai bun, ba din contră, un suflet ar trebui să fie ceva mic-mic, să poată fi observat numai de cei care văd până-n spatele osului, iar ei cu privirea să-l șlefuiască pe toate părțile și să-l dea în dar celor care au nevoie. Fiindcă așa e sufletul, o amuletă de ținut în spatele ochiului, să poți deosebi binele de mai mult bine. Și că, fiindcă am uitat acest lucru, bisericile au devenit tot mai mari și mai impunătoare și mai înzorzonate, ca niște suflete mari și grele, ce ne-apasă și ne-nghit și ne fac să ne simțim mărunți. Poate și de asta mă simt așa de grea când intru-n lăcașurile zilelor noastre, și m-apasă toate și mă simt ca din fundul lumii.

Ei, în încăperea aia mică, lângă omul ăla simpatic, în halat cu buzunare lungi, cu mere de vară îndesate în ele, zâmbeam în neștire și așteptam cuminte să ies, să mai aud niște povești, fiindcă înauntru se cuvine să fie liniște, să poți să-ți auzi sufletul cum toarce.

Și-am aflat că, înainte de 90, Parcul avea o suprafață de 75 de hectare, că acum a ajuns la 15, fiindcă s-a tot luat și s-a tot luat, că toate merele de vară și toate prunele și perele putrezesc și doar o mică parte din ele ajunge-n compoturi sau în dulcețuri sau în prăjituri de să te lingi pe degete, fiindcă au fost oferite oricui ar fi venit să le ia, dar nu vrea nimeni să vină să le culeagă și să le transporte. Dar lumea mănâncă eco.

Și-am aflat c-au vrut să construiască pensiune, în stil rustic, pentru străini și turiști, dar n-au fost aprobate fondurile. Și-am aflat că pe an ce trece mai dsipare un petec din pământ. Și omulețul simpatic care-mi povestea toate ăstea, lucra acolo de mai bine de 30 de ani și de la funcții importante a ajuns la și alții, fiindcă prea se dădea cunoscător.

Și-apoi l-am pierdut, fiindcă Parcul e împărțit pe zone, care-s sate, și când intra cineva la el în sat trebuie primit cum se cuvine. Așa c-am rămas sub măr, să mă umflu de la atâta parfum și să plutesc un pic, fiindcă așa mă sfătuise înainte să plece.

Și s-a pornit ploaia, ploaie serioasă, să se spele toate încrâncenările mele pe tot ce-i mai îndepărtat și mai greu de atins și să mă bucur, fie și pentru o bătaie de gene, că sufletul meu a rămas mic-mic și așteaptă în spatele ochilor, cuminte, să fie amuletă pentru cineva.

Leave a comment »

Cărămidă nouă pentru casă mai veche

Există multe fete ciudate pe lumea asta. Cunoșteam una, bună de tot, făcea masaj erotic, era frumoasă, mă-nțelegi, n-avea ea prea multe în cap, c-am scos-o la restaurant și nu m-am uitat la ce comandăm. La prețuri zic. Un tânăr agitat, c-un tricou negru îmi explică prin oglinda retrovizoare. Am luat salate și drăcii din astea și la urmă a vrut să plătească ea. M-am făcut roșu de nervi, am insistat și am insistat, dar ea pe-a ei. Curba bruscă, stomacul la gură și aflu c-a lăsat-o să plătească. Era isterică rău, mai tare mă făceam de râs dacă-i explicam c-așa ceva nu se face. Și a lăsat bani ficși, până la virgulă. Semafor. Zâmbet complice. Am vrut să pun bacșișul și ne-am certat. Îți dai seama că ea din asta trăiește la salonul ăla al ei și la alții nu dă nimic. Uite cum strigă după noi, să oprim mașina, fluieră, o fac pe stăpânii. Știrbei Vodă. Am ajuns la destinație. Răsuflu ușurată. Bacșișul rămâne la el.

Bucureștiul e plin de taxiuri, fiecare mașină cu povestea ei. Punctul culminant e de fiecare dată modul în care flutură cineva din mână sau fluieră sau face cine știe ce și se așteaptă ca taxiul să oprească. Dacă nu-i lungă cursa, privirea șoferului te sfredelește până în ceafă. Dacă e după o anumită oră comanda, în zona unde a fost un concert rock, cursa se negociază. La sânge.

Dacă nu vrei să iei mașina, nu știi Bucureștiul, te sui într-un tramvai, c-acolo a urcat puhoiul, să zicem Tramvaiul 41. Și puii de roackeri cântă Un elefant se legăna. Și ajungi pe strada Virtuții, în Militari și de acolo iei iar taxiul, s-ajungi în centru. Și povestea se repetă. Ocheade, evaluare, glume, să vedem cât te ține.

Măsurată din cap până în picioare m-am simțit și eu, în toate cursele mele nocturne, de către șoferi cu tricouri negre sau cu lanțuri groase sau desculți, c-afară e prea cald. Se făcea c-am plecat într-o seară, la vagonul de dormit, să scutur nervii și să mângâi inima la festival de muzici grele. În cutiuța de șase paturi, am așteptat răbdătoare să se așeze oamenii, să-și spună povestea și să închidă lumina. Știam că o să vad Soulfly și Machine Head și Godsmack și nu prea mai conta.

Surpriza numărul 1 a fost că Godsmack au anulat toate concertele, prin urmare, ochii mei n-o să vadă ochii lor.

Surpriza numărul 2 a fost că primele concerte începeau în miezul zilei, pe o căldură de să se simtă toții metaliștii împielițați mai ceva ca-n cazanul cu smoală.

Surpriza numărul 3 a fost că, la intrare la fest, te verificau și-n pachetul de țigări. Și n-aveai voie să intri c-o tabacheră roz, c-o rățușcă: armă albă.

Surpiza numărul 4 a fost praful infernal, ce-ți intra în piele, și mizeria dezolantă de la locul faptei.

Surpriza numărul 5 – în prima seară, la concertele românești, era mai multă îngăduință, doar-doar o veni mai multă lume.

Prețurile umflate și sonorizarea proastă și agresivitatea inutilă erau deja obișnuințe. Că  mai servisem concerte și înainte.

Frumoase au fost pentru mine librăriile și anitcariatele – am achiziționat cărți cu furie, și Muzeul Țăranului Român, un loc unde aș fi putut sta o săptămână și unde m-am simțit izbită până-n fundul sufletului de inscripții simple, Cărămidă nouă, dă Doamne să plouă, de descântece și rețete, de cruci de lemn și icoane, de vorbe care te-ntorc la rădăcini, și-ți usucă toată seva, doar-doar ai ști să trăiești în prezent, să înveți din trecut și să-l dai încolo de viitor. Două pisici tacticoase, iarbă verde și liniște, și Dora era ca nouă.

Dacă mai adaug la toate astea și serile calde, c-o poveste și un surâs, o să-mi dau seama, c-un zâmbet tâmp în colțul gurii, că November Rain cântat pe scenă, November Rain – balada cea mai revendicată la chefurile din toate timpurile, fiindcă durează cel mai mult și este timp de-o șoaptă-n podul palmei și un sărut pe vise, m-a transformat în dans pe note și-n cheia sol pe suflet.

Și cât de pornită aș fi fost că nu vreau să stau în praf și să mă-nghesui în mulțime, trei zile de concert au fost pentru mine ca un descântec.

Doi ochi răi ti-o strâcat,
Și nouă sfinți te-o vindecat;
Doi ochi răi ti-o strâcat
Și opt sfinți te-o vindecat

1 Comment »

Gânduri printre rânduri

În grădiniță aveam o colegă frumoasă-frumoasă, cu părul lung și blond, prins mereu într-o coadă perfectă. O chema Cristiana și mi-ar fi plăcut pentru o clipă să fiu ea, să fiu eu cea mai frumoasă, să mă tragă pe mine băieții de coadă, să-mi zâmbească mie educatoarea, chiar dacă eram altcineva.

În clasele I-IV aveam o colegă pe care o ducea și o aducea tot timpul bunica de la școală. Era o bunică elegantă, cu un coc mare și întodeauna fixat până la ultimul fir de păr. Îmi plăcea bunica aceea, deși toată lumea spunea că e severă și e un pic plecată de acasă.

În generală am avut perioada aceea specifică vârstei în care mă plăceam extraordinar de tare, în sensul în care mi se părea că numai ce fac eu e bine, că numai eu știu adevărul absolut. Aveam părul lung-lung și clămițe de toate formele și culorile. Eram rebelă și testam toate minunile lumii, mi se părea că totul mi se cuvine.

În liceu am cunoscut pentru prima oară noțiunea de orgoliu și m-am îndrăgostit de ea. Eram orgolioasă, țineam la ego-ul meu și nu lăsam pe nimeni să mă contrazică. Mă lăsam dominată de el, era oglinda din poveste, care mă arăta cea mai cea din lume. Nu vedeam că pe zi ce trece mă deformez mai tare, nu înțelegeam că toate temerile și frustările mele și-au găsit scut în orgoliu, numai că scutul ăsta nu mă proteja, ci mă strângea pe zi ce trece tot mai mult, făcându-mi sufletul s-o ia la goană prin lume.

În facultate, situația s-a ameliorat, dar tot mi se părea un gest nobil din partea mea să bag orgoliul la înaintare, să-mi fac din mândrie un pretext și să mă refugiez în mine, acolo mă puteam consola cu eșecurile mele și aveam și o scuză.

Sunt câțiva oameni care și azi mă bântuie, care m-au trezit la realitate.

E un om în vârstă, care s-a pus pe bancă lângă mine, și mi-a povestit toată viața lui. O înșiruire tristă de evenimente, un lucru declanșat de altul și o perecehe de ochi ce ascundeau toată blândețea din lume. Mi-a spus povestea și-a plecat și m-a lăsat acolo pironită locului. Văzuse în ochii mei orgoliul și a vrut să mi-l domolească.

O altă persoană am cunoscut-o la un curs. Se bâlbâia și nu știa nici să scrie cum trebuie. Voia să facă un proiect social și eram scandalizată că un om care-i la master habar n-are să lege două cuvinte. Era venit din casa de copii și spera să schimbe sistemul din interior.

Pe tren am avut norocul să întâlnesc o femeie de 58 de ani care considera că de-abia la 60 de ani intri în vârsta a treia. Voia să schimbe colțul ei de lume-n bine și avea cel mai frumos zâmbet posibil. Nevăzătoare, c-o soră violată la Revoluție, care a născut un copil ce ținea neapărat să-și cunoască tatăl, cu un anevrism în colțul ochiului stâng. Mi-a mulțumit că a avut cu cine să stea de vorbă.

Am fost la film cu copii de țigani, mici și speriați și extrem de liniștiți, pentru cum mă așteptam eu că o să fie. Unul dintre ei dorea să îl țin în brațe și râdea linștit de câte ori era lângă mine.

Cu un băiat care iubea băieții am stat ore în șir să povestim de pictură și despre visele și așteptările lui proiectate într-o pensulă. Am colorat atunci multe prejudecăți și le-am transformat în păsări care-au zburat departe de mine.

Cu o femeie abuzată de soț am învățat că orice poate fi luat de la capăt și că orgoliul taie-n carne vie.

Am luat și eu niște palme. Unele încă au urme, altele le-am șters fără să clipesc. Încerc să nu mai judec, încerc să trăiesc și să nu mă înverșunez. Toate astea au venit peste mine fiindcă, în ultimul timp, am uitat de modestie. Am uitat să fiu modestă și am uitat să fim modești.

Și-aș vrea să mă opresc o clipă și să mă ascund în oamenii ăștia. Să tac și să mă tacă. Nimic nu-i mai frumos decât tăcerea uneori.

 

 

4 Comments »

Final Countdown

Ca să-mi creez o stare de calm, ca să nu mă agit, am învățat să număr în gând cât îmi ia să ajung dintr-un punct în altul, de câte ori trebuie să fac un lucru ca să fiu mulțumită, de câte ori să las telefonul să sune până să răspund. Numărătoarea asta mi se trage de mică: aveam o mașină veche AlbaLux și, de câte ori făceam baie, până terminam, formam în minte cât mai multe cuvinte cu literele respective, număram cuvintele, iar când epuizam inspirația, baia trebuia să fie terminată. Asta fiindcă îmi era frică de apă.

Acum știu că trebuie să scutur cuvertura de exact 9 ori, până la 10 înseamnă că mă dau jos din pat, de 3 ori mă gândesc la același lucru înainte să adorm. Exemplele pot condinua, dar n-aș vrea să fiu socotită drept plecată de acasă, așa că mă opresc aici. Numerele pentru mine limitează timpul, dacă pot calcula matematic de câte secunde am nevoie ca să fac un lucru, liniștea și pacea mă domină. Și atunci Dora calmă e o bucurie pentru cei din jur.

Așa că, TIFF în 10 pași:

1. Ziua 1, ploaie, frig, ba foarte frig, deschidere, multe pături, prieteni. Filmul lui Tudor Giurgiu, Despre oameni și melci: desigur că subiectul e foarte amuzant, munctorii anului 1992, din Muscel, de la Fabrica Aro, merg la București să doneze spermă pentru a-și salva fabrica și locul de muncă. Amuzant, dar dulce-amar, că în România așa stă treabă, că muncitoru e veșnic fraierit de patron, care e un mitic între două vârste, frustrat, cu două amante și lanț gros de aur la gât. Am rămas cu două lucruri:

a. Scena de vis din barul orașului, unde fiul francezului care dorea să cumpere fabrica, îi cântă secretarei fabricii, a.k.a. amanta miticului, dar și a unui muncitor, Manulea a lui Julio Iglesias:

b. A doua tema muzicală a filmului, Bolero, Bolero învățat de copii la școală să-i distreze pe francezi, Bolero în fișa muncitorului jucat de Andi Vasluianu, să impresioneze clinica unde se dona spermă, fiindcă acolo erau acceptați numai oamenii cu un background intelectual serios, Bolero când muncitorii culeg melci, Bolero și Bolero.

Totul s-a terminat pentru mine la o bere, în Bulgakov, fredonând Manuela și gândindu-ma la mama, pe a cărei prietenă cea mai bune din facultate o chema Manuela. Cu care făcea mari nebunii și giumblușcării în facultate.

2. Ziua 2 cu Zero Killed, un documentar despre mulți prieteni ai regizorului, întrebați despre cum ar ucide ei o persoană și, apoi, filmați un număr de ani mai târziu, despre cum s-au simțit ei punându-și fantezia în practică. Mi-a plăcut de Michele Cavaliere și cam atât.  După Zero Killed, doi covrigi și o țigară, și groaznicul Măștile, pe care nu l-aș recomanda nimănui, niciodată. Eu m-am ridicat și am plecat frumușel, blonda sexy, de visează să fie mare actriță și ajunge la o școală de actorie, unde metoda de învățare e folosirea drogurilor și a torturii pentru intrarea actorului în personaj, nu-s de mine. Berea în General, unde o prietenă mi-a explicat asemănarea dintre fotbal și poezie, a fost pentru mine un răsfăț.

3. Ziua 3 a fost clar pentru mine Crimele din Snowtown. Dacă vreodată mi-am imaginat cum arată răutatea în starea ei pură, n-aș fi putut s-o fac la fel de bine cum o face regizorul Justin Kurzel în acest film. Despre cel mai mare criminal în serie din Australia s-au scris multe. Că Australia e țara unde se găsesc cei mai mulți foști, actuali, viitori infractori și criminali o știe toată lumea. Eu m-am așezat confrotabil în scaun, am empatizat cu criminalul, mi s-a băgat treptat sub piele, după care a început să mă mănânce dinăuntru în afară.

Au urmat David  și Teddy Bear, cu un drum lung pe jos până acasă, senzația de gol din stomac de la Crimele din Snowtown.

4. Ziua 4 a fost Clip un film cu și despre tineri, tineri care se filmează, fax, sex, beau și se droghează. Eu cu cam cu atât am rămas din el, așa că nu mă pronunț. Înainte a fost Simbolul, un film pe care îl iubești sau îl urăști. Eu, norocoasă, m-am nimerit printre cei care l-au iubit. Am râs până la lacrimi de omul prizonier în încaperea albă, unde, dacă apăsa faluși de îngerași, ceva se întâmpla. Ca-n desenele animate la care mă uitam când eram mică, omul era pus la diverse încercări, la care eșua lamentabil.

5. Ziua 5 a fost clar Parada, văzut sub umbrelă, în aer liber.  Despre prima paradă gay din Serbia. Despre un gangster homofob cu o viitoare nevastă care folosea pantofii Cavalli drept arme, despre cățelul lor Zăhărel. Despre cum ajung ei să apere parada. Un film deștept, care se pune în pielea homofobilor, și face un film pentru aceștia, să le arate un pic din lumea gay. Un film activist fără să pice în clișee. După, bere cu prieteni și Dora care l-a zărit pe Cristian Lupșa. Că Dora așa și-ar dori să scrie când se face mare, dacă va fi vreodată cazul.

6. Ziua 6 cu Chapiteau Show, trei ore jumătate de Rusie în toată splendoarea și Iron Sky, comedie despre naziști și the dark side of the moon, care mie nu mi-a spus prea multe. După, în schimb, situația s-a cam schimbat: concert Laibach la Conti, conert și bere, rock și scuturat de plete, senzația de dulce și lumea e a mea.

7. Ziua 7  cu Mircea Cantor, uite și români talentați, uite că nu-i știe mai nimeni la noi, uite că mi-ar plăcea un film despre el.

Portet de noapte și un viol și cum îl pedepsești pe violator dacă el e polițist și legea nu-l înhață.

Hasta la Vista despre trei tineri cu dizabilități care merg să-și piardă virginitatea la un bordel din Spania. Bazat pe fapte reale, film pentru care ar trebui să se născocească un adjectiv similar cu dulce-amar, te face să râzi și să plângi, în același timp. La sfârșitul filmului, doi dintre actori, tineri și frumoși, povestesc despre cum a fost pentru ei să intre în pielea personajelor. Două luni au mers cu scaunul cu rotile și cel mai tare i-a deranjat că au fost priviți cu milă de alții. Despre milă aș scrie un post separat, mă enervează la culme cuvântul ăsta, care te face pe tine, posesor de milă, să te simți mai bine, iar pe el, primitor de milă, să se simtă ultimul om din lumea asta.

8. Ziua 8 a fost Schimbul, dacă vreodată ai curajul să te desprinzi de tine și să vezi cum îți arată viața văzută din afară, atunci trebuie să-l vezi.

9. Ziua 9 a fost Kiddo, primul film interactiv din România. Am avut două bețișoare: unul albastru și unul roșu, și cu ele am decis ce se va întâmpla cu personajul. Bine, că nu eu, că majoritatea. Filmat extraordinar de bine, momentan în faza incipientă, urmând ca la anul să fie marea lansare, Kiddo înceracă să te responsabilizeze pentru alegerile pe care le faci.

Tabu, literatură în iamgini, dulceag ca o noapte de vară, m-a făcut să visez pentru a nu știu câta oară la cărți. Portugalia și peisaje extraordinare, o poveste de dragoste, o seară de vis și boemie.

10. Ziua 10 a fost Donoma, religie, profesoară care-l seduce pe elevul rebel, elev rebel care-0 seduce pe o copiliță care-și crește sora bolnavă de leucemie. O fotografă care scoate din relații conversațiile care o ucid, un negru pe care-l cunoaște la metrou, tocmai dat afară de prietena lui, tot fotografă. Relații, personaje, cauzalitate.

Tiranozaur care m-a lovit în stomac, o dramă despre singurătate, nefericire, abuz și violență, despre bunătatea care există sub orice formă și în orice formă, dacă ai ochi să o vezi.

Număr liniștită de la 10 înapoi la 1, iau aer în piept și mă trezesc. Filmele mă fac mai bună, mai liniștită, mai înțeleaptă. Le iubesc cu fiecare suflu, mă liniștesc, mă transpun în altă lume, mă fac să visez. Odată numărătoarea terminată, știu că totul e în regulă, pot să trec la etapa următoare.

4 Comments »

%d bloggers like this: