Dora 's WonderNotLand

Wondering about life.

Dragă Momo,

În 24 octombrie 2015 ți-am mângâiat prima oară burtica (tu ai intrat în viața mea în 7 octombrie 2015) – ne-au trebuit cam două săptămâni ca tu să ai încredere în mine și să îmi oferi cadoul ăsta suprem. Cum te-am mângâiat, cum mi s-au umplut ochii de lacrimi și am fugit cu tine la veterinar. Verdictul a venit așa: tumori mamare, nu putem ști natura lor, va trebui să te operăm, să îţi extirpăm lanțurile mamare și să îţi luăm o probă pentru biopsie ca să aflăm natura lor.

dscf5012

Dora, nu îți face griji, în majoritatea cazurilor, odată cu extirparea lanțurilor mamare, cățelușa se află în afara oricărui pericol, e o problemă des întâlnită din păcate.”

  • Tumorile mamare sunt mult mai frecvent întâlnite la cățele ce nu sunt sterilizate sau sunt sterilizate după vârsta de 2 ani. Riscul ca o cățelușă să dezvolte tumori mamare este de 0.5% dacă este sterilizată înainte de primul ciclu de călduri (deci sterilzată pe la aproximativ 6 luni), 8% după primul ciclu de călduri, și 26% după al doilea ciclu.
  • O cățelușă nesterilizată din patru o să facă tumori mamare. Riscul e mult mai mic pentru cățelușe sterilizate. La cățelușe cu tumori mamare, cam 50% dintre tumori sunt benigne și 50% sunt maligne. Cu toate astea, puține din tumorile mamare maligne sunt fatale.
  • Cauzele apariției tumorilor mamare sunt necunoscute, se presupune că sunt de natură hormonală sau genetică, dar încă nu se știe sigur.
  • Tratamentul presupune operația – de la caz la caz și în funcție de gravitatea situației se recomandă extirparea tumorii, extirparea lanțurilor mamare și sterilizarea, uneori chiar și extirparea ganglionului limfatic, ca să se împiedice răspândirea tumorilor. Rolul chimiotrapiei în tratamentul tumorilor mamare e încă controversat și se recomandă în funcție de caz.
  • Dacă diagnosticul e de carcinom mamar inflamator, operația nu e recomandată și din păcate un tratament eficient nu s-a descoperit încă.

În 16 noiembrie 2015 ai avut prima operaţie – extirparea lanţului mamar drept plus sterilzare. Dragă Momo, te-ai recuperat ca un supererou. Deşi ţi-ai revenit greu după anestezie în ziua operaţiei, cam pe la 2 dimineaţa, deci cam la 8 ore după operaţie, dimineaţa erai afară să îţi faci nevoile – tu refuzai cu orice preţ să faci în casă. Ai urcat şi coborât scări, ai rupt norme şi ai fost înapoi pe lăbuţe în scurt timp.

dsc_0004

Dragă Momo, în 22 ianuarie 2016 ai avut a doua operaţie – extirparea lanţului mamar stâng, mai puţin un mamelon care era intact. A fost o operaţie mai invazivă, fiindcă tumorile erau mai mari. Tu te-ai trezit rapid din anestezie şi după 10 zile de antibiotic şi grijă mare faţă de colecţia de lichid după operaţie, ţi-ai revenit ca un supererou fabulos ce eşti. Ai refuzat să îţi faci nevoile în casă şi ai coborât şi urcat cele 2 etaje până afară cum ai putut tu mai bine.

Rezulatatul biposiei din 16 noiembrie 2015 a venit greu – în 12.02.2016, proba ta de biposie a fost dusă la USAMV – Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca. Rezultatul suna bine, era promiţător, aşa că ne-am văzut cuminţi de treabă.

16710439_10154303930824562_1546771466_o

Trebuia să începem reabilitarea, erai un câine speriat de oameni şi de alţi câini – nu puteam să mai amânăm lupta cu fricile tale. Şi aşa am început şcoala de dresaj, mai bine zis reabilitare, cu Vasi Cordoş, căruia nu mai ştim amândouă cum să îi mulţumim nespus. Ai lucrat mult şi bine, ai demonstrat că un câine în vârstă poate face minuni, mergeam de luni până joi, de la 19:00 până la 21:00, uneori mai mult, şi lucram acolo pe teren – şi eu, şi tu, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună. Dragă Momo, am învăţat aşa mult amândouă, am lucrat aşa frumos amândouă, încât îmi spuneam că imposibilul chiar e nimic. Am avut norocul unui profesor bun, care a lucrat cu tine cu toată blândeţea din lumea asta, dar care a şi ştiut să îţi refacă încrederea în tine, să te transforme în eroul pe care nu mai eu ştiam că eşti.

13580570_10153699715864562_1350851009797533807_o

Dragă Momo, fără să ne dăm seama, au reînceput problemele. În 26 noiembrie 2016 ai avut a treia operaţie – mamelonul rămas a dezvoltat şi el o tumoră şi ne-am zis că e ultimul hop. Îl scoatem şi gata cu operaţiile. Din grijă şi iubire faţă de tine, medicii ţi-au mai scos o formaţiune ce părea îngrijorătoare. Operaţia parcă nici nu ai simţit-o: ai fost înapoi la treabă rapid. Ne-am bucurat nespus şi am trecut la rezolvarea altor probleme ale tale: alergiile multiple cu vaccinuri de desensibilizare, problemele de articulaţii cu vitamine, cataracta la fel, gastrita cu pansamente gastrice. Dragă Momo, eram aşa de fericite, cum rar întâlneşti două suflete pereche.

15541006_10154150673094562_4254886786815671643_o

În 2 ianuarie 2017 te periam şi ţi-am descoperit speriate o excrescenţă la axilă, la lăbuţa stângă. Şi excrescenţa creştea înfiorător de repede. Dragă Momo, am sunat disperate la medici, am fost cu tine acolo şi puncţia ne-a confirmat diagnosticul – tumoare malignă. În 28 ianuarie te-am operat iar. A fost cea mai grea operaţie – peste 3 ore, cu 2 muşchi scoşi, cu riscul de amputare de lăbuță, tumori peste tot în tine. Biopsia ţi-am trimis-o cu grijă la Histovet la Bucureşti, cu taxă de urgenţă de 150 de lei, rezultatul ţi-a venit în două zile: carcinom mamar, cu metastaze, cu tumori ce circulă prin vase sangvine. Diagnosticul tău suna așa:

Adenocarcinom tubular simplu, tipul solid, cu proces inflamator asociat, metastaza limfonodala si cutanata (mastita carcinomatoasa).

Comentariu: Prognosticul este grav. Se recomandă Rx toracal.

Protocolul de tratament a fost recomandat de cei de la București: citostatice cu Doxurubicină și Ciclofosfamidă. Dragă Momo, medicamentele ăstea se găsesc greu, numai pe rețetă, și farmaciștii se uită ciudat la noi când le cerem – sunt pentru un câine, dar ei nu au cum să știe dragă Momo preaiubită ce câine ești tu.

De atunci Momo iubită, ne luptăm cu fiecare zi: întindere de muşchi la lăbuţa din faţă neoperată fiindcă ai forţat-o prea mult, gastrită oribilă fiindcă ai luat prea multe anti-inflamatoare şi antibiotice – deci chimioterapia e exclusă momentan, şi recent a apărut şi greutatea în respirat. Dragă Momo, RX-ul pulmonar a confirmat că ai lichid în plămâni, ecografia amplă făcută la USAMV că ai tumori pe ficat. Tratamentul cu diuretice şi antibiotic şi pansamente gastrice, supozitoare, ţi-a scăzut infecţia şi în 3 zile ţi-am refăcut RX-ul. Dragă Momo, ai metastaze şi la plămâni şi ţi s-a făcut puncţie – au scos 800 ml de lichid din plămânii tăi, te-au anesteziat uşor iar şi tu te-ai trezit din nou. Ai refuzat cu încăpăţânare să îţi faci nevoile în casă, aşa că din 28 ianuaire, de 2 ori pe zi, te-am dus pe braţe sus-jos.

Acum te doare lăbuţa din spate, probabil e umflată, fiindcă te aruncai cu furie pe scări în jos să nu mai mergi la doctor şi probabil te-ai lovit. Dragă Momo, îţi vom face masaj, îţi vom ţine lampă cu infraroșu la lăbuţă, orice să poţi suferi mai puţin. Dragă Momo, mergem iar luni la radiografie, iartă-mă că joi am fost prea jos ca să reacționez la sfaturi și să îți fac o radiografie și la lăbuță, în afară de plămâni.

Dragă Momo, vom merge cu tine peste tot cât va mai fi posibil, ca să îţi uşurăm situaţia. Pentru că dragă Momo, eşti o minune. Dragă Momo, noi suntem eu şi Ana, o minune de om fără de care amândouă ne-am fi destrămat, ne-am fi evaporat, să ştii. Noi înseamnă Cristina, Cristi, Dani, Roxi, Ariana, Erzsi, Carla, Sabina – medicii ăştia supranaturali care au venit pentru tine şi la 12:00 noaptea la cabinet. Noi înseamnă mama şi Laura. Noi înseamnă toţi oamenii din bloc care întreabă de tine, toţi oamenii din cartier care te iubesc, toţi oamenii din Cluj care te iubesc, toţi oamenii din ţară, dar şi oamenii din afara ei – dragă Momo, eşti enorm de iubită.

Am scris tot textul ăsta ca să justific nişte recomadări de final, pentru cei ce au avut răbdare să citească. Dragă Momo, experienţa ta, dacă poate feri măcar un căţel de chinul ăsta, înseamnă că pe undeva are şi un motiv.

Vă rog, vă rog, vă rog – sterilizaţi-vă căţeluşele, castraţi-vă căţeii, animalele de companie, până nu e prea târziu. Nu vă bazaţi pe faptul că nu vi se poate întâmplă vouă – 1 din 4 căţeluşe dezvoltă tumori mamare, în multe cazuri apare şi piometru – infecţie a uterului, cauzată tot de nesterilizare. Motivele pentru care sterilizarea e benefică sunt mii, eu v-am enumerat unul. Mai pot să vă zic că încerc să am grijă de câini nedoriţi zi de zi şi e cumplită durerea din ochii lor când sunt aruncaţi în câmp sau pe o margine din drum. Sunt sute, mii şi mii de câini nedoriţi, e inuman să mai producem alţii doar pentru că sunt drăguţi. În plus, e ilegal. Doar câinii cu pedigree ar trebui să se reproducă. Ei pot face pui sănptoşi, de care să vă bucuraţi multă vreme.

Vă rog să aveţi un medic care să cunoască tot istoricul medical al câinelui dumneavoastră – e vital pentru sitaţii grave, pentru când câinele chiar are nevoie de ajutor medical.

Vă rog să lucraţi cu câinii voştri zi de zi, să îi motivaţi şi recompensaţi. Am fost învăţată la dresaj să nu îmi iau telefonul când ies la plimbare cu Momo şi să lucrez cu ea în schimb. Adevărate minuni s-au petrecut în firea ei dacă am perseverat. Momo s-a jucat cu căţei, de unde era îngrozită de orice contact cu un câine, Momo a alergat fericită, Momo nu s-a mai speriat de oameni. Dacă investiţi într-un câine, efortul vi se răsplăteşte înmiit.

V-aş putea ruga multe şi transforma totul într-o carte lungă, atât de mult a însemnat experienţa Momo pentru mine şi înseamnă încă şi mai mult ca sigur că e piatră de căpătâi şi un început pentru o viaţă nouă pentru mine, dar vreau să vă dau şi nişte sfaturi, pentru că eu şi Momo am învăţat multe din boala ei:

  1. Nu duceţi probe la biopsie la USAMV. Niciodată. Rezulatul vine în luni bune şi întârzierea asta poate face enorm de mult rău. Rezultatul biposiei lui Momo după operaţia din 26 noiembrie 2016 nu a venit încă. Histovet, Bucureşti, taxă de urgenţă de 150 de lei, şi biopsia e gata în 2 zile.
  2. Daca mergeţi la radiografie la USAMV, îl recomand din suflet pe domnul doctor Robert Purdoiu.
  3. Pentru o ecografie bună, domnul doctor Mircean.
  4. Pentru o puncţie la plămâni, pe domnul doctor Scurtu.
  5. UPDATE: Vă recomand să încercați mâncare gătită – la sfatul Ozanei și al Itzei, noi am început să îi gătim lui Momo piept de pui, orez brun, brânzică slabă de vaci, morcov, broccoli, semințe de in – toate fierte separat, mai puțin semințele de in, pe care le-am pisat fin și brânzica de vaci, pe care am amestecat-o cu restul ingredientelor când s-au răcit. O să introducem treptat noi și noi alimente, dar nu putem introduce multe brusc, pentru că riscăm să îi stricăm stomăcelul minunii de Momo.
  6. Vă recomand terapii alternative, dacă căţeii dumneavoastră suferă de ce suferă Momo. Noi folosim RX Onco Support, RX Liquid Imuno şi ulei de cannabis, comandat de pe un site din afară, unde se foloseşte aşa ceva cu succes în tratamentele de chimioterapie sau pentru a ameliora durerea.

Eu am avut norocul ca o persoană minunată, care a trecut prin aceleaşi probleme ca şi mine, să îmi facă un rezumat la tot ce a încercat ea ca terapii alternative, ca să îmi fie mai uşor, aşa că vi-l dau şi vouă:

Firma RX Vitamins

1. Liquid Immuno sau varianta pastile Immuno suport (Dozele initiale pot fi dublate sau triplate pentru efecte rapide maxime spun ei pe site)

2. Liquid Hepato

3. Onco support

4. Ultra EFA – acizi graşi cu rol antiinflamator în hrană

Formulele de la RX sunt hipoalergenice.

Firma Vetri

1. Liquid DMG sau DMG tablete

Firma VetExpert

1. Vetomune (adică Beta Glucan)

Substanţa ARTEMISININ – stadiu experimental.

Pentru durere Onsior oral, sau supozitoare ‎cu algocalmin de copii.

Medicamentul Yunnan Bayiao – acesta opreşte hemoragiile fie interne,fie externe.

Orice medicament se va da doar după ce vă consultaţi în prealabil cu medicul veterinar.

Mulţumesc, Lucia! Eşti o comoară!

De când te-am luat din stradă, Momo dragă, am știut că ești o comoară. Vreau să împart comoara asta cu alții: vă stau la dispoziție cu orice sfat ce îl pot da, vă pot descrie tot ce am făcut și fac cu Momo, vă pot ajuta să luptați. Vă rog din suflet să sterilizați, e vital de important. Și închei cu un citat al unui medic veterinar, găsit de Lucia pe internet și împărțit cu mine:

“În lupta cu cancerul nu există decizie bună sau proastă. Totul trebuie încercat fiindcă există doar reacții bune sau proaste.‎”

Dragă Momo, îți mulțumesc că ai ales să fii în viața mea!

2 Comments »

Du-te la Momo!

“-Du-te la Momo!

Cuvintele acestea se transformaseră treptat într-o expresie uzuală la oamenii din împrejurimi. După cum se spune: “Toate cele bune!” sau “Să vă fie de bine!” sau “Cine știe”, tot astfel se spunea în toate împrejurimile posibile: Du-te la Momo!

Nu-mi amintesc foarte bine când am citit cartea asta pentru prima oară, se prea poate să fi fost acolo dintotdeauna și când în sfârșit am deschis-o, mai mult ca sigur că toate cuvintele au năvălit în mine și m-au umplut cu o senzație de cald și bine. Momo e povestea unei fetițe care trăiește aici și acum, o fetiță a cărei superputere este aceea de a ști să asculte, o fetiță care poate să-ți redea timpul interior – timpul comoară, timpul prezent, timpul pe care poți să-l umpli cu pasiunile tale, timpul de care să te bucuri fără măsură, timpul care îți permite să faci lucrurile pe îndelete, în tihnă.

După ce am citit-o, am pus cartea la loc cu grijă, am zâmbit împăcată și am uitat-o într-un raft. Îmi mai aminteam din când în când de ea, o mângâiam în trecere și mai apoi mă lăsam cotropită de grija lui mâine sau de povara lui ieri.

~~~

7 octombrie 2015

Mi-am pus în geantă un pachet de crenvurști, un laț și-o sticlă cu apă. Afară ploua mărunt și îmi făceam griji dacă ar trebui să amân sau nu expediția – timp de o lună jumătate, în drum spre lucru, m-am întâlnit cu un cățel mai vechi decât timpul, stătea pe marginea trotuarului, într-o zonă foarte populată și privea resemnat cum trec oamenii. Nu te puteai apropia de el, deși era greoi, avea o agilitate de nebănuit când încercai să-l mângâi. I-am zâmbit în fiecare zi, am încercat timid să-l mângâi, dar niciodată nu am reușit să comunic cu adevărat cu el.

Văd mulți căței pe strada, dar ăsta semăna izbitor de mult cu cățelul meu de suflet, cățelul meu care a trăit 17 ani jumătate, cățelul meu talisman. Prima noastră întâlnire m-a izbit în stomac și m-a făcut să cred că visez, m-am frecat la ochi și în fața mea era cățelul ăsta posac, greoi, care nu voia nicicum să interacționeze cu mine.

DSC05634DSC_0015

Nu știu cum am decis că o să fie al meu, probabil că decizia a fost în mine dintotdeauna, așa că am pornit temător prin ploaia măruntă să iau înapoi ce era al meu de fapt.

Să ne înțelegem bine: nu e ușor să îți recâștigi timpul interior, așa că a trebuit să trec prin mai multe încercări ca să demonstrez că merit:

Încercarea 1: Câinele nu era de găsit. Am intrat hotărâtă în farmacia unde știam că sunt niște doamne care hrănesc câinele – urmărisem cu grijă grupurile iubitorilor de animale și povestea câinelui ăsta era dezbătută pe mai multe dintre ele, așa că știam pe unde stă, știam cine are grijă de el, îmi făcusem temele ca un elev silitor. Farmacistele mi-au răspuns la toate întrebările ușor curioase, ușor mirate, așa că am pornit să caut câinele în toate curțile interioare din zonă: pe vreme ploioasă câinele se ascunde, așa că trebuie căutat pe îndelete.

Ce am învățat din încercarea 1: îți trebuie răbdare. Lucrurile bune au nevoie de timp ca să se lase descoperite. Se prea poate să fi fost acolo dintotdeauna și numai la momentul potrivit să se lase descoperite.

Cum am rezolvat încercarea 1: Am bântuit timp de o oră în zonă, până când am zărit câinele exact în locul lui dintotdeauna – stătea cuminte și resemnat, era greoi și posomorât, dar era acolo.

Încercarea 2: Câinele nu se lăsa prins. Mi-am scos arsenalul din rucsac, i-am dat timid prima bucată de crenvurșt – dădea timid din coadă, dar nici pomeneală să se apropie. Megream cu el în sus și în josul străzii, aruncam o bucățică de crenvurșt, încercam să mă apropii dar el făcea trei pași înapoi.

Ce am învățat din încercarea 2: Lucrurile în viață se întâmplă cu un motiv, doar să le dai voie lucrurilor să se întâmple și motivelor să se transforme în timp interior, timp comoară.

Cum am rezolvat încercarea 2: Am chemat un prieten să mă ajute. Un prieten bun, acel prieten care o să îți răspundă în timp de noapte, acel prieten care o să fie mereu acolo și care e acolo dintotdeauna.

Încercarea 3: 2 oameni, jumătate de pachet de crenvurști, o mașină și un laț ca să prinzi un câine. Plus o farmacistă drăguță care să se agite în jurul vostru.

Ce am învățat din încercarea 3: Lasă-te ajutat. Probabil că o să reușești și singur, dar dacă reușești cu prietenii, timpul consumat așa se transformă în timp comoară, timp ce te leagă ca într-o vrajă de oameni minunați și momente pe care nu o să le uiți niciodată, un timp legământ ce nu poate fi desfăcut prea ușor.

Cum am rezolvat încercarea 3: Am trăit doar în clipă. Și la clipa potrivită, m-am aruncat cu determinare aspura câinelui. L-am prins cu putere, a plâns, s-a zbătut. A chemat toată strada martor la ce ce avea să se întâmple – un laț aruncat pe după gât, o mână temătoare de farmacistă care confecționase o botniță de tifon, botniță ce nu a mai ajuns pe-un botic, un efort care l-a împins în mașină, mașină care a pornit spre casă, mașină ce s-a oprit la niște oameni îmbrăcați în halate, care l-au verificat și au zis că poate fi dus acasă, după ce lăbuța i-a fost bandajată, fiindcă lăbuța avea o rană, o rană ce părea a fi acolo dintotdeauna.

Au fost 3 încercări prin care am trecut ca să aduc câinele acasă. Câinele a trecut și el prin 3 încercări ca să transforme casa în acasă:

1. Era necesar să îi placă pisicile – câinelui îi era groază de oameni, groază de câini, dar iubește pisicile mai mult ca orice.

2. Câinele a venit cu problemele lui – 2 operații dificile, mers greoi fiindcă are probleme cu articulațiile și un un stomac sensibil. Toate astea se rezolvă cu medici extraordinari, cu răbdare și cu grijă.

3. Câinele trebuia să se adapteze la o încăpere de 22 mp, pe care s-o împartă cu un om și un pisic. Parcă a fost acolo dintotdeauna – s-a adaptat la traiul în comun cât ai clipi. Și după operațiile anevoioase, câinele a refuzat să stea în casă , s-a cerut afară, s-a izibit de ușă și singur a coborât și urcat scările.

Câinele a venit să împace un suflet și să-i redea timpul interior, timpul comoară. Fiindcă nu am reușit să mă împac cu gândul că nu am fost lângă câinele meu de acasă când i-a fost greu, fiindcă n-am putut accepta că nu am fost acolo să îi alin durerea în anii mai grei, a venit la mine exact când aveam nevoie. Să mă ajute să las trecutul, să uit viitorul și să trăiesc cu el în prezent. Și să mă bucur de el. Era firesc să îi spun Momo.

~~~

7 aprilie 2016

La mulți ani, Momo – sunt 6 luni de tine și parcă ai fost aici dintotdeauna!

Leave a comment »

Scrisoare de bun rămas și pe curând

De mică am știut că o să fii o parte importantă din viața mea. Te-am croșetat sub piele și ți-am umplut învelișul cu cele mai minunate senzații prinse între ele ca într-o plasă de păianjen cu zâmbete și formule magice.

Când am simțit că te apropii, ți-am înnodat brățara prieteniei să ți-o pun la gât. Momentul în care te-am adus acasă, mică și pufoasă, ca o jucărie căreia dacă îi întorci cheița nu se mai oprește, a fost momentul în care am știut că toate minunățiile lumii au prins contur.

images

Timp de opt luni ai stricat tot în jurul tău și ai fost teribil de rea. Pesemne că vroiai să ne atragi atenția: la cât te-am așteptat, efortul avea să merite.

Am învățat de la tine să mă bucur când cineva îmi vorbește, să zâmbesc când cineva îmi aruncă o privire, să apreciez orice dar ca pe cea mai mare comoară. Tot tu mi-ai arătat cum să descopăr într-un fir de iarbă sau într-o dimineață cu soare că lumea e un loc minunat.

Instinctul de supraviețuire și spiritul de luptătoare tot ție ți-l datorez. Mereu nimereai într-un ciob de sticlă și trebuia să te duc în brațe la doctor, ai fost foarte bolnavă când erai mică și nimeni nu-ți mai dădea nici o șansă: ai știut să lupți și să demonstrezi că cea mai mare forță se află în noi și nu în afara noastră. Dacă interiorul e construit cum se cuvine, restul e o glumă.

Mereu îți scrînteai lăbuța sau te prefăceai că ți-ai rupt-o, o ridicai așa drăguț, dădeai urechile pe spate și în momentul ăla lumea stătea în loc. Mă aruncam asupra ta cu o putere nebănuită să te vindec, să te fac bine și fix atunci puneai lăbuța în pământ și-ți rădeai de mine. Știu că vroiai să-mi arăți că tu ești un super-erou care nu o să pățească niciodată nimic.

Cântai pe melodiile jocului meu de tetris, ne strângeam în jurul tău și eram atenți ca la cel mai mare concert. Sunetele alea erau ca o vrajă: atunci ne explicai tu tainele universului. Când ieșeam afară și alergai neobosită în cerc, eram convinsă că în gând spui o formulă magică să ne apere de toate relele.

Ai fost mai întâi copilul meu, părintele meu și apoi bunic. De la tine am deprins inocența, dragostea de tot ce ne înconjoară și bucuria de a trăi. Nu știu să-ți explic în cuvinte ce ai însemnat tu pentru mine, știu doar că acum te-ai întors în mine să țeși la pânza de păianjen să-mi fie cald și bine. Să torc și eu cu tine.

Până în ultima clipă ai luptat cu îndârjire, a fost darul suprem pentru noi: am învățat că viața e un dar și că merită să te bucuri de fiecare clipă. Să nu renunți niciodată.

Prietene drag, bun rămas și pe curând.

Leave a comment »

Mi-e dor, mi-e dor

Banii aduc fericirea și, dacă aud pe cineva că mă contrazice, atunci știu că persoana aceea e cea mai imbecilă ființă de pe pământ.

Am stat cam trăsnită și am ascultat o pledoarie pe tema astă, pledoarie ce-l invoca la un anumit moment și pe Bill Gates, și mă gândeam ca prostul oare ce vrea să însemne toată treaba asta. Între timp, îmi zburau prin cap citate imbecile, de genul: Banii n-aduc fercirea, dar o întrețin, și mă întrebam ce argumente să aduc. Cât îmi zburau ochii-n gol, mi-am amintit că, în aproape toate cazurile, când dai peste un om care e așa de convins de părerile lui, cel mai bine e să-l lași în pace și să nu-l contrazici, fiindcă nu o să ajungi nicăieri, ba mai rău o să te și o să îl enervezi.

Când eram mai mică duceam lungi discuții în contradictoriu, încercam să mă fac înțeleasă, tremuram și transpiram, încercând să conving persoana din fața mea că ce spun e corect, și că ea greșește. Timpul m-a convins că nu e o treabă foarte înțeleaptă, mai corect e să bei o bere și s-aștepți. Dacă tu ai avut dreptate, tot prietenul timp o să-și facă treaba.

Eram cu mama acum doi ani într-o mașină, al cărei șofer plin de testoseron a băut o cafea în pahar de plastic, s-a șters cu brațul peste mustăți, a râgâit a mulțumire și a zvârlit paharul pe geam. Brusc m-am făcut roșie la față, indignarea mea a atins cote maxime, lucru ușor de ghicit pentru apropiați, fiindcă mi-am îngustat privirea și-am început să comentez. Rezultatul: omul meu n-a făcut decât să înjure pe toată lumea din mașină, punându-mi-i în cap pe restul pasagerilor. Mno, cu oameni de-ăștia îi cam inutil să te contrazici, să aduci argumente, mai bine taci și dai din umeri și, la momentul potrivit, arunci argumentul potrivit și poate-poate reușești ceva. Dacă nu, mai bei o bere și-a trece.

Din seria când eram mai mică, credeam cu convingere acum niște ani că fericirea-i musai să fie un lucru mărunt, vorba cântecului, fiindcă, dacă devine prea mare, ca-n efectul bulgărelui de zăpadă, te strivește. Oricum, n-ai ști ce să faci cu ea. Oricum, ce-i prea mult, strică. Oricum, de la prea multă fericire devii leneș, și nu-ți mai dorești altceva.

Și aici intervine prietenul meu, timpul, care trece-trece și cerne-cerne (Și pentru timp aveam un citat șmecheraș la un moment dat: Menirea mea e să omor timpul, a timpului, la rându-i, să mă omoare. Ne simțim cum nu se poate mai bine, noi între noi, asasinii. Citatul era, evident, din Cioran, fiindcă eu eram mică și-n liceu, și mai eram și neagră pe deasupra. La suflet, zic).

Așa că, timpul fiind cernut, mi-am făcut un mic îndreptar de fericire, pe care, la vârsta asta, n-o mai văd ca pe ceva rău, fericirea e pur și simplu un zâmbet în colțul ochiului și-un fel de-a lăsa lucrurile să se întâmple și coincidențele să se manifeste (Aici, prietenii au avut un rol esențial).

Ăsta mi-e îndreptarul și-l scot de la naftalină de câte ori e cazul, adicătelea când îmi spun că gata, nu mai pot și nu mai vreau:

1. Majoritatea oamenilor vor să se simtă importanți, să-și trăiască cele 15 minute de glorie, și au nevoie absolută de recunoaștere. Lucrul ăsta l-am constatat la locurile mele multiple de muncă, unde scaunele erau din ce în ce mai impunătoare, pe măsură ce funcțiile creșteau. De la simplul scaun la fotoliul mare de piele, un obiect minimalist care creează impresii. Or mai fi și altele, dar mie asta mi-a delcanșat declicul.

Ca să fii fericit, lasă-i pe ei cu ale lor și tu vezi-ți de ale tale. O pernă să-ți facă scaunul mai confortabil ajută. Vorba aia: fiecare doarme cum își așterne.

2. Majoritatea oamenilor vor să se facă acceptați, cu orice preț. Fă-le pe plac și acceptă-i. Asta nu înseamnă că trebuie să-i și placi.

3. Unii oameni sunt o poveste. Aici merge încă un citat, cum altfel: Orice carte are mai multe înțelesuri, la fel și cu povestea – decodifc-o după sistemul tău de valori și mai adaugă-i ceva: o să-ți dai seama că ai o antologie de basme, numai bună de visat înainte de culcare.

4. Unii oameni sunt mărgăritare – înșiră-i pe un fir, fă-i șirag și poartă-i tot timpul cu tine. Un accesoriu de trebuință și mereu la modă.

5. Un animal e mai presus de orice – o să înveți de la el că viața se dansează și nu doar se trăiește.

6. Fă un sport – te învață multe, chiar dacă nu excelezi – competiție, ambiție, voință.

7. Bea o bere. De multe ori amintesc de prietena mea, berea, care-i numai așa un titlu pentru poveștile de pahar cu mărgăritarele pe care le port tot timpul.

8. Nu te compara cu alții, nu duce la nimic bun, te-nrăiește, îți gâdilă orgoliul căpcăun și te transformă-n muma-pădurii.

9. Haz de necaz – mereu, pe orice vreme și-n orice condiții.

10. Joacă birdge, chiar dacă nu-i de tine, nu-nțelegi, nu ești bun. E cel mai frumos joc pe care-l cunosc, fiindcă disciplinează, formează, scoate tot din tine și-a doua zi poți s-o iei din nou, curat, de la capăt.

Și-or mai fi și s-or putea completa, că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Oraşul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

în tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare
pe când adulţii nedumeriţi şi superbi
scădeau scădeau surâzând. (Gellu Naum)

Leave a comment »

Jurnal de vacanță

Mi-am pus ochelarii de soare pe nas, fiindcă știam că o să fie o zi lungă și însorită. Fiindcă-mi place să mă-ncarc, să fiu sigură că nu-mi lipsește nimic, mi-am luat laptopul în rucsac, termosul cu mâncarea și apa într-o sacoșă de pânză, și un alt rucsac burdușit cu haine și adidași și eșarfe și cosmetice. Era vineri și la 18: 45 mă duceam la Biertan, la Festival de Horror și Fantasy, și plănuiesem treaba asta de ceva vreme, în disperarea omului care știe că vara asta iar n-o să plece nicăieri, fiindcă întotdeauna vara, când lumea pleacă-n concedii, pică un job nou sau ceva care să-ncurce.

Cu o seară îniante biletele de tren fuseseră cumpărate, dusul urma să se facă cu o schimbare iar întorsul cu același Intercity neprietenos care-ntotdeauna are întârziere, care întârziere o enervează teribil pe doamna de la ghișeul de la Agenția CFR, dacă ai cutezanță să o pomenești. Cum eu de obicei mă-ncumet, am fost muștruluită, dar nici că mi-a păsat: las că vine ele două zile de filme și soare și prieteni.

Și cu cele două rucsacuri, cu sacoșa de pânză cu mâncare, sun la taxi să mă ducă la serviciu, să pot pleca mai repde, ca să am unde ajunge. Timpul în primul tren, încins până la limită, cu locuri ocupate, cu persoane așezate care unde s-a nimerit, cu aceiași controlori veșnic încruntați în uniformele lor mai vechi decât veacul, a trecut repede într-o poveste despre oameni frumși, care încă mai văd o Românie frumoasă, unde se mai pot face lucruri, unde întotdeauna trebuie să cauți plus-valoarea și unde trebuie să te lupți cu zmeul din poveste, pe care tot o să-l înfrângi odată și odată.

Al doilea tren, mai încins decât iadul, arătând ca o fantomă ce ridică pasagri să-i trecă pragul lumii ăsteia, mi-a testat rezistența, dar nu m-a doborât. De la Mediaș, pe-un drum parcurs pe contrasens, noaptea, până la Biertan, a mai fost un pic. Toate berile și dezmățurile plănuite s-au transformat într-o discuție despre întunericul absolut, unde nu poți să-ți vezi nici ideile, întuneric ce-l parcurgi ca la capătul lui să te miri că lumina lăptoasă de dimineață poate să-ți producă atâta bucurie. Încercam să intrăm în atmosfera de festival, în sătucul pustiu, la o terasă pustie.

Bieratnul e o așezare săseacă, atestată documentar din 1224. Aici se află un complex arhitectural medieval, cu o biserică și o cetate. Biserica, ridicată între 1490 și 1520 în stil gotic, a fost dată uitării, geme din străfundul ei pentru o restaurare. Dacă ai norocul să dai peste un ghid, poți să tragi cu urechea și poate o să înțelegi mai bine ce-a fost cândva pe acolo. Dacă nu, o să vezi cripta, cu statuile de pe care s-a dus culoarea, doar una singură mai păstrând ceva din frumusețea înfricoșătoare a felului în care era văzută moartea pe vremurile acelea, și o să dai din cap nelămurit. O să poți admira poarta sacristiei, realizată de Johannes Reichmuth, cu un sistem de blocare ce punea în mișcare 15 zăvoare, poartă în spatele căreia se poate admira tezaurul bisericii, printre cutii goale de banane și resturi uitate de turiști acolo. În interiorul lăcașului poți să respiri eternitatea și o să fii întrerupt de copii care vor să-și cumpere brățări pe care le vinde o doamnă acolo, brățări și tot felul de obiecte, din care se strâng bani pentru refacerea fortificației. Copiii au și brățări de la McDonalds și e ceva firesc să vrea să-și completeze colecția, un firesc straniu, pe care ai vrea să-l lași deoparte, ca să dorești să faci ceva pentru țara asta, fiindcă sunt atâtea de făcut și numai umeri ridicați a nedumerire iar umerii tăi, ridicați și ei a nedumerire, o să completeze zidul plângerii și unde-s doi puterea crește și ceva-ceva tot o să se urnească, poate o cărămidă, poate două.

În afară de biserică, am văzut filme, filme unde am râs cu prietenii, fiindcă frica-n doi devine irezistibil de amuzantă, are antidot și-ți reamintește permanent că mai mulți înseamnă mai bine.

Colecția de shorts a fost de departe cea mai frumoasă, cu căldură recomand Angajatul lunii, Moștenire și Condimente neobișnuite. “În buclă” a fost cireașa de pe tort, un short terbil de short și de revigorant, tocmai prin senzația de disconfort pe care ți-o provoacă: trăim același lucru over and over again și numai zgâlțâitul din rădăcini poate fi soluția ieșirii din buclă. The Rocky Horror Picture Show a fost cel mai savuros dintre toate, film la care-ți vine să cânți și să tropăi și să aplauzi și să te ridici de pe scaun și să explodezi, fiindcă mai puțin nu se poate. De speriat m-aș fi speriat la Tunelul, deși are mici-mari lipsuri, dar foitul din sală, telefoanele luminoase cu profile de Facebook pe ele, m-au făcut să-mi schimb locul permanent, bombănind publicul și ratând senzația aia de groază nedisimulată, când vrei să țipi din adâncul plămânilor și să elimini frica inconștientă de tot ce-i necunoscut, ca apoi să urmeze relaxarea totală: am trecut și peste asta, acum știu un pic mai mult.

Și seara de sâmbătă a fost un permanent îngheț, fiindcă-i frig ca naiba acolo, cu râsete și chipsuri și bere pe care nici n-apuci s-o termini, fiindcă-ți îngheață în stomac. Luna plină și cerul înstelat, unde poți număra aștrii și știi câte vise au oamenii, și-un drum prăfuit și pustiu cu urlete de câine, străbătut de unul singur, ca s-ajungi la locul unde-ai fost cazat, s-arunci încă ceva pe tine, a fost poate cel mai înfricoșător lucru din tot festivalul, liniște de să-ți auzi respirația și câte un urlet de patruped înamorat, care să te facă să te zgâlțăi din fundul sufletului, ăstea au fost elementele spectaculoase. Și iată că locul îl face pe om și nu invers.

La toate ăstea, bucuria că mai sunt oameni care fac ceva, că un dispensar a fost renovat ca să rămână ceva în urmă, că la dispensar au pus umărul niște copii – bucățele de om care te pot muștrului mult mai usturător decât doamna de la ghișeul Agenției CFR: Doamna, mai tare stricați, decât ne ajutați, ăstea au fost plus-valoarea festivalului și motivația mea pe viitor că o să caut și n-o să mă opresc, până o să găsesc locul unde pot pune umărul la bătaie și unde pot face ceva pe mai departe.

Drumul de întoarcere scurt, c-o cafea băută la 100 de grade și-o liniște deplină topită de soare, m-a convins că se poate mai mult, numai să vrei. Sunt un om anxios, speriat și agitat, dar în mai mulți, toate astea devin constructive, dacă le topești într-o discuție de final, musai la un pahar de vorbe.

Leave a comment »

Cam așa, cam Dora, cum bine spunea un prieten, când eu îmi beam ceaiul

Eram la Doamna T, cu niște prieteni. Beam tacticos ceaiul, într-o atmosferă liniștită, galantă, de vremuri cu parfumuri demult apuse. Eleganță și rafinament. Cum îmi amestecam frumos mierea în ceaiul cu rozmarin și mentă, le povesteam prietenilor despre festivalul de motoare la care tocmai fusesem. Muzica liniștită mă făcea să plutesc, iar din mine curgeau istorisirile despre bere, rock și satanizare. Mai netezeam c-o mână pantalonii de piele ce îi îmbrăcasem cu grijă, c-o mână îmi așezam pelerina de ploaie, albastră cu floricele, pelerină veselă de felul ei. Hai încă o gură de ceai. Momentul, surprins cu grijă de Doamna T, o face să zâmbească și să spună că eu sunt cea mai respectabilă din grup: beau ceai, port pantaloni de piele și povestesc de motoare și bere. Menționez: prietenii mei, toți, beau vin, vin denumit voios de grup Isabelle. Reacția unui prieten: da, așa e ea, în felul ei, iar întâmplarea e cam dora. Mi-am însușit bucuroasă termenul: cam dora, oamenii din jurul meu știu că mi se întâmplă tot felul de lucruri nicicum, ciudate, se lipesc de mine de ți-e mai mare dragul să le izbești cu pliciul, greșeala e că intră-n piele, sub piele, și nu mai scapi de ele.

Am o relație destul de bună cu ghișeele. Stau la coadă cuminte, în fața geamului mic, cu o dechizătură și mai mică, zâmbesc frumos, m-aplec și-mi spun doleanțele. De obicei, persoana din spatele geamului empatizează cu mine, cu tremurul din vocea mea, și-mi rezolvă mai mult sau mai puțin problemele.

Image

În problema asta mai intră și zbuciumata viața mea de om mare, cu loc de muncă, fără loc de muncă, în căuare, în așteptare. Odată facultatea terminată, am fost constantă, vreau să schimb lumea-n bine, vreau să învăț de la oamenii din jurul meu, vreau să zâmbesc și vreau să-i fac pe alții să zâmbească. Vreau să cunosc, să învăț să experimentez și să dau mai departe. Cum râdea un prieten de mine, pe acorduri de muzică rock, la o bere: Tu și Miss Univers, când îmi explicam veselă pledoaria. Constant, mi-am luat-o în freză, constant întâmplări cam dora m-au făcut să mă șterg de noroiul de pe față și s-o iau, veselă, de la capăt, viața-i scurtă, hai mai bine să fac mișto de ea, la un moment dat tot o să mi se supună.

Interviuri suprarealiste, cu 30 de oameni într-o cameră, ținuți acolo până la sosirea comisiei de evaluare, teste serioase sau nu, construcții de castele din ziare pentru a evalua munca în echipă, întrebări de unde te vezi peste 10 ani, trecute sau nu cu bine, m-au adus în puncte descrescătoare, de unde puteam numai să cresc iar la loc, ca apoi să intervină iar fatalul cam dora.

Locuri de muncă de unde am învățat și am vrut mai mult, coloană vertebrală care-i de-a dreptul țeapănă, manageri care se descălțau, puneau mâinile pe burtă și-mi explicau frumos cum stă treaba, proiecte din fonduri europene îngropate în hârtii, bani dispăruți în gaura neagră a statului, toate astea sunt lucruri care m-au educat mai mult sau mai puțin să caut cu îndârjire: trebuie să fie ceva mai bun.

Voluntariat cât cuprinde, seri lungi de muncă, mi-au adăugat la CV lucruri care mă ajută sau nu. Cu încăpățânare m-am agățat de idealuri și-am dat din nou cu fundul de pământ. Din motivul acesta, când mă așez pe undeva, am mare grijă. Prefer o traistă-n spate și un drum înainte decât o bancă-n mijloc de poiană.

Și-așa ne întoarcem la ghișeu. Povesteam mai odinioară că m-am apucat de Bridge. Ca să ader la club, îmi trebuia o adeverință de la medicul de familie. Care medic nu prea vroia a mi-o da, fiindcă contribuțiile la stat nu-mi erau acoperite.

Și uite așa, cu traista-n băț, m-am dus morcovită, la Casa de Sănătate, să văd cum stă situațiunea. În prima zi, am ajuns timidă la 14:55. Programul, terminându-se la 15:00 fix, am fost scoasă brutal pe ușă de Cerberul ce aștepta vigilent să nimciească pe oricine îi stătea în calea fericirii. A doua zi, deja cu experiență, îmi fac simțită prezența mai repede. Cerberul țipă, mă ceartă, că de ce, că cum. Că doamnă Cerberă, că credeți că eu sunt fericită? Că eu mi-am căutat-o? Lăsați, doamnă, că știu eu. A lehamite mă anunță că am enorm de mult de plătit dacă vreau s-ajung la zi și că s-o las în pace. O integramă îi ieșea timid de sub dosar. Integramă ce se cerea dezlegată.

Nu mă las, și eu vreau dezlegare la Clubul de Bridge. Haidați doamnă, un calcul, aproximativ. Păi, n-aveți atâția bani, spune Cerbera sec. După lacrimi fierbinți și pumni în piept, ajungem la o sumă, aproximativă. N-am atâția bani, înghit în sec, mă rog să n-am nevoie niciodată de blestemata de asigurare la sănătate și părăsesc încăperea prin ușile infernului.

Dar eu nu-s niciodată singură. De acasă se trag sfori, se află suma reală ce trebuie plătită, muuult mai mică decât cea declarată de Cerberă, și iarăși sunt la zi. Porțile Bridge-ului îmi sunt deschise: Aleluia!

Că nervii mi-s tociți, mai puțin important. Că birocrația e cum e, mai degrabă nu e, un pic mai important. Că alții n-au sfori să și le lege, cel mai important. Mi-am amintit iarăși că am nevoie de cam dore, întâmplări zic, să nu uit de ce sunt eu pe aici. Cam care mi-e rostul. Așa că dau frumos cu fundul de pământ, îmi strâng traista împrăștiată cum pot, și-o iau din loc.

Sunt liberă, în căutare de loc de muncă ideal, am sfori legate de mâini și de picioare, de care tot eu trag, și-un zâmbet tâmp pe față: Eu și Miss Univers. Bineînțeles că la pantalonii de piele nu renunț, acum caut și-o pereche de ghete strașnice, din acelea cu ținte și crampoane. Poate-oi sta cumva locului.

4 Comments »

Un măgăruș se legăna …

Eram un copil bălai, frumos și zâmbăreț, de-ți era mai mare dragul să te uiți la mine. Trăiam într-un cadru idilic, unde toată lumea mă iubea. Idealul meu era să am o casă, undeva la munte, c-un teren mare-mare, unde să cresc câteva animale, musai un măgăruș (mi se pare unul dintre cele mai inteligente animale. Bine, mărutisesc că și filmul lui Kusturica, Life is a Miracle, m-a influențat teribil: măgărușa – că nu-i poci spune măgărița – accea îndrăgostită, care nu se dădea dusă de pe șine, dispusă să se sinucidă pentru dragostea vieții ei – căci unde mai vezi asta la oamenii, înafară de nebuni și disperați după rating, ei bine, măgărușa m-a făcut să mă îndrăgostesc la rându-mi, de privirea ei nostalgică și de încăpățânarea ei nemaiîntâlnită). În această viziune paradisiacă nu mai apăreau alte ființe umane: eram doar eu, zburdam prin munți, aveam un zâmbet cât toată fața și cosițe care să-mi adie angelic prin vânt.

Image

Prin clasa a douăsprezecea nu știam să fac nimic. Eram protejată în castelul meu de Mamița, Mam’ Mare și Tanti Mița, cu deosebirea că Tanti Mița nu era Tanti Mița, era sora mea. Păi aragzul nu-l știam aprinde, păi mâncare să fac, nici atât, păi o factuă nu plătisem, nici nu înțelegeam prea bine ce-i aia. Eu mă plimbam cu Dosi, câinele familiei, citeam, ieșeam în oraș și discutam filosofie, boemie, domnule! Totuși, o umbră de rațiune aveam, pare-se, așa m-am hotărât brusc că la facultate vreau la Cluj. Păi, de ce, puișor, că-i departe, că n-ajungem la tine, că nu te descurci, că o fi, că o păți.

Puișorul a avut totuși noroc de o familie exagerat de protectoare, dar care l-a lăsat tot timpul să-și ia singur deciziile. Chinuit, după redistribuire, puișorul a ajuns la Cluj, la facultate. Mamița l-a lăsat acolo, în cămin, pe-un loc cumpărat, cu lacrimi în ochi. Că-i murdar, că nu știe pe nimeni, că și că.

Anii au trecut, și eu am crescut într-un an cât alții în șapte, am învățat să mă descurc, ba chiar mi-a prins foarte bine, famelia mă vizita destul de des, obișnuința de a-mi rezolva cu ea toate problemele a rămas, dar distanța m-a forțat să iau pumnul în situație, pardon, situația în pumni, să-i dau pumni, sau ceva de genul.

Idealul meu a rămas neschimbat, numai că am adăugat o mașină, să mai viu pe la provinție, din căsuța mea de pe munte, să mai iau o gură de cultură, pe cine mint eu, o gură-două de bere, cu prietenii. Mașinuță, dacă ne amintim, cam ioc. Primul pas spre idealul meu a fost că am devenit propritară, după trei ani de cămin și trei ani de chirii, care mai de care, cu acte-n regulă, de garsonieră aproape-n țentru.

Dar ce te faci când apar alte probleme casnice și ești propritar de un unul singur? Bine, nu tocmai singur, că ai și un copropritar – o frumusețe de Domn Mâț. Să le luăm în ordine:

1. Se strică lustra, nu mai ai lumină, citești nostalgic la raza lămpii, un fel de Eminescu în mizerie. N-ai electrician, știi clar că meșterii-s neserioși, tu, pui singur, la cine apelezi? Și-așa apar și prietenii în viața ta. Și-ți vine luministul de la teatru, și-ți face lustra, bașca două prize. Să fie lumină!

2. Se strică mașina de spălat. Doamne ferește de spălatul la mână, doar eu vreau timp să socializez și să-mi visez visul. Și dă-i cu telefonul, la familie. Și găsești alt electrician, care vine cu noaptea-n cap, când tu ai o mahmureală groaznică și casa se învârte, să-ți schimbe generatorul. Și electricanul se dovedește a fi un om nemaipomenit, tu puișor, ai noroc cu carul, care-ți povestește de casa lui în natură, cu animale, cu un cadru idilic, cu tot ce-i trebuie. Așa, în ciudă.

3. N-ai căldură suficientă. Păi să răcească puișor? Vine Mamița la Cluj și găsește instalator. Care schimbă calorifeul. Singur îl montează, singur îl ia pe cel vechi, greu de-o tonă, singur face de toate. Singura pretenție a puișorului? Păi, la caloriferul nou, vreau să pot pune hamacul Domnului Mâț, că la ala vechi era ușor. Se rezolvă! Menționez că domnul instalator era un tip supersexi, nicicum unul cu pantalonii în vine, gras, și cu burtă de bere. Filmele ne mint. Realitatea e frumoasă.

4. Rupi cheia în ușă. Vii seara din oraș, vesel nevoie mare, vrei s-ajungi la Domnul Mâț, și trosc – surpriza. Tulai, ce te faci? Ai trei variante, dintre ele, apelezi la Sună un prieten. Noroc că există Ana și stă în cartier cu tine. Noroc că Ana știe un Adi, care stă în cartier cu voi, care vine în toi de noapte, Superman clar, și-ți deschide ușa. Cheia ruptă rămâne în broască, nu mai poți face nimic. A doua zi tot Ana, printr-o colegă binevoitoare, trimite meșter la tine la ușă, să rezolve problema. Problema e remediată în jumătate de oră, meșterul nu vrea niciun ban, te știe de undeva, dintr-un loc de unde se bea bere. Păi cum să nu iubești berea? Și mai ales, cum să n-o iubești pe Ana?

5. Ultima problemă, în curs de rezolvare: cumperi ansamblu de joacă mare și fromos pentru Domnul Mâț. Anasamblul e cam fragil și după ce te consulți cu prietenii, Ana și Maria, ajungi la concluzia că trebuie găuri în perete pentru susținerea harnașamentului. Noroc că într-o vară ai ajutat o prietenă să construiască decorul la o piesă de teatru, bine tu mai mult ai fost suport moral, dar de acolo sare iar norocul.

Cadrul idilic, cu casa-n munte, a rămas tot acolo. S-a mai adăugat o persoană care să bată un cui, să repare o lustră, să dea o mână de ajutor. Să fie și semnal, să poți suna un prieten. Fără mașină, nici vorbă de ideal. Și musai, dar musai, un măgăruș. Încăpățânat, așa, ca tine.

5 Comments »

Cartea care m-a făcut om

Pentru că nimeni nu știe și nu va afla vreodată dacă exiști cu adevărat. Unii spun că exiști cu adevărat, alții că nu exiști. Eu vreau să cred că exiști, exiști în gândurile mele. Când înalț rugi către ceruri, ma rog, de fap, prin Tine, mie însumi, și-n ceasul acela mi-e dat să gândesc aidoma ție, Ziditorule. Iată miezul credinței. Dar ei, cei tineri, nu se gândesc la acest lucru și disprețuiesc rugăciunile. Ce-și vor putea spune lor înșile și altora în marele moment al morții? Vrednici sunt de milă. Cum să-și dea seama cât prețuiesc ca oameni, dacă nu-s în stare să-și înalțe gândurile într-atât, încât să devină pentru o clipă Dumnezeu? Iartă-mă, poate că-Ți port numele în deșert. Nici unul dintre ei nu va putea ajunge Dumnezeu: or, asta ar însemna că și tu ai înceta să exiști. Dacă omul nu s-ar putea socoti, în sinea lui, Dumnezeu, un Dumnezeu în stare să-i ocrotească pe oameni, așa cum ar trebui să-i ocrotești Tu, atunci nici Tu, Doamne, n-ai mai exista. Și eu n-aș vrea să pieri fără urmă…

 

Image

Dintr-o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate, o carte care se întâmplă pe trei planuri, am rămas în minte cu citatul ăsta. Cred că rar în viață mi-a fost dat să citesc ceva așa de frumos referitor la iubirea de semeni. Am convingerea că, pe mine, cărțile m-au făcut om. Îmi place să plutesc pe paginile lor, să-mi fac din cuvinte cârje și să ajung tot mai departe. Pentru mine, cărțile sunt oameni, de la care învăț, cu care mă lupt, cu care-mi potolesc demonii sau cu care stau la șuete interminabile, până târziu în noapte.

Cartea asta e o bijuterie. Când am auzit de ea, mi s-a recomandat să urmăresc:

1. Povestea din stepa kazahă, despre o lume pe cale de dispariție, poveste împletită cu mituri și credințe, cu iubire și asumare, cu tăria de a fi ceea ce vrei să fii, neținând cont de îngrădiri.

2. Referințele la regimul comunist, făcute cu o mare măiestrie, uneori cu haz de necaz, alteori împletie cu mitul.

Mi-a plăcut tare mult povestea tribului mankurt, care dorea să cucerească stepa kazahă, teren considerat ideal pentru creșterea vitelor. Și ei au găsit soluția ștergerii amintirilor, a sentimentelor, și a creării omului-nou: odată cucerit un teren nou, bărbații tineri erau luați prizonieri și o cămilă bătrână era ucisă. Bărbaților le era luat scalpul, erau legați de mâini și de picioare, iar pe cap le era prinsă o bucată din pielea de pe gâtul cămilei ucise, fiind aruncați în stepa pustie. Pielea uscată de cămilă funcționa ca o menghină, ba mai mult, firele de pe capul prizonierului începeau să crească, se poticneau în pielea de cămilă și intrau înapoi în scalp. Și cei care rezistau, deveneau sclavii perfecți, fără memorie, fără voință.

3. Acțiunea de pe navele SUA și Rusia, care colaborau pentru a descoperi noi și noi tehnolgii, dar, în schimb, găsesc o nouă civilizație extraterestră, care-i înfricoșează peste măsură și pe care doresc să o distrugă sau măcar să o țină secretă pentru restul omenirii. Și pentru care distrug un cimitir, cimitir al triburilor de stepă, care sunt și ele pe cale de dispariție. Cimitir care are și el o legendă, despre o mama care-și reîntânește fiul pierdut, acum rob al mankurților, fără memorie și muncind zi și nopate pentru o farfurie de mâncare.

Și în acest cimitr, vine Edighei Burannâi, figură-cheie a civilizației pe cale de dispariție, să-și îngoape prietenul și mentorul, pe Kazangap. Și cimitirul e împrejmuit de sârmă ghimpată, pentru că acolo se fac cercetări de către americani și ruși, cerctări menite să distrugă o altă civilizație, diferită. Și cei tineri ar întoarce tot cortegiul funerar din drum și l-ar îngropa pe bătrân în sat, numai că dorința lui fusese să-i rămână oasele aici, în cimitirul Ana-Beiit.

Și uite așa a ajuns Dora la citatul pe care l-a învârtit pe toate părțile, ca pe un cub Rubik și din care a înțeles de fiecare dată alt lucru.

Cartea a funcționat ca o amuletă pentru mine, deși recomandările au fost să urmăresc un fir sau altul al poveștii, pentru mine cheia cifrului care descifrează amuleta a fost citatul pe care-l am acum lipit de frigider. În el mi se pare că stă ascunsă taina umanității, a iubirii de aproape, a descifrării înțelesului pentru marea trecere.

Deci, poftiți:

Cinghiz Aitmatov – O zi mai lungă decât veacul

Leave a comment »

London Bridge is falling down

Dacă Ionel are 13 pere, îi dă lui Gigel înapoi 5, care-i dă lui Dorel 3 și Dorel îi dă înapoi lui Ionel o pară iar Ionel îi dă lui Fănel 4 pere, cu câte pere rămâne Ionel?

N-am stat niciodată bine cu logica, nu m-au pasionat problemele, dar mi-a plăcut matematica. Fie pentru că aveam un profesor foarte mișto, fie pentru că mă ambiționau numerele ălea înșirate pe foaie cărora voiam să le găsesc rostul. Pentru psihologie am avut o oareșce înclinație, dar am renunțat rapid, pentru că nu pot face legături între expresia feței, ce-i în capul omului și de ce-i acolo ce-i acolo. Mi-au plăcut oamenii: pentru mine, la ei, era simplu: ce-i în cap, e și pe față și iese și pe gură.

Nu știu cum m-am convins să m-apuc de un joc al naibii de complicat, unde stai cu orele și mai mult, nu-ți iese nimic din toată treaba asta. O măslina, o atenție, ceva acolo. Tot cu ce rămâi după 4-5-6-7 ore de Bridge e senzația amară că n-ai nimic în cap, uneori te mai alegi c-o mahmureală, c-o durere de cap sau c-un plâns bun. De ce m-agit mai tare, de ce citesc mai mult, nu prea-mi explic. Bag seama că nu stau bine cu logica.

Ca să fiu totuși corectă, prima oara am știut că Bridge-ul e joc de pensionari, ba mai mult de babe acrite. Ș-am primit un telefon, de la o persoană dragă mie: Tu că mor, că n-am cu cine, că te rog, că hai la Bridge.

Lecția numărul 1: Bridge-ul se joacă în perechi. Bridge-ul e un joc de cărți. Partenerul e mai presus de orice: de logică, de numere, de calcule.

Ș-am zis: că de ce nu. Să vedem. Greșeala numărul 1. A doua zi aveam pe mail progrămele, articole, cărți despre toată tărășenia asta numita Bridge.

Lecția numărul 2: Bridge-ul se învață, nenicule, nu glumă.

N-am înțeles nimic. A urmat întrebarea firească de la partenerul meu: Hai că e un club, hai să ne uităm, hai că-i luni de la 18:00 la 22:00. A! Club, zic eu. Cărți, glume, relaxare, bașca oameni noi, hai că poate după aia o bere-două și-o poveste. Mergem!

Lecția numărul 3: Bridge-ul se joacă în linște. Nu glumești, nu clipești, stai drept și nu respiri, îți ascunzi orice expresie a feței.

Image

Prima oară la club, cu toată liniștea de-acolo, m-am simțit ca-n paradis. Oameni implicați, pasionați. Nimic impresionant. Asta a fost doar începutul: cam 10 secunde. Restul de 3 ore și 50 de secunde: oameni nervoși care se ceartă să se omoare pentru o carte pusă greșit, oameni serioși, cu vârste respectabile, care se-njură și se iau de păr dacă regulile de joc nu-s respectate. Odată jocul început, nu mai contează relațiile, familia, prietenia. Doar partenerul. Și dacă partenerul greșește, măcel. Paradis!

Lecția numărul 4: La Bridge, partenerul cu care joci e cel mai bun. Asta dacă vrei să rămâi întreg.

După două luni de privit la oameni care joacă un joc inexplicabil, după explicații de la oameni mai mult sau mai puțin binevoitori care m-au băgat mai mult sau mai puțin în ceață, a trebuit să joc. Primul joc: tremurat, transpirat, cedat nervos.

Lecția numărul 5: Bridge-ul se joacă în 4. 2 câte 2. Se licitează un contract care trebuie făcut. Dacă nu se face, here comes trouble. Ca-n viață.

Lecția numărul 6: În Bridge există un sitem de licitație. Bine, mai multe. Tu trebuie să joci după sistemul ales de tine și de partener. Ca-ntr-o căsnicie.

Lecția numărul 7: Licitația asta se schimbă în funcție de persoanele cu care joci. Și ele au un sistem. Tu licitezi, ele licteaza, sistemul se schimbă, câștigă sistemul cel mai bun. Birdge-ul bate viața.

Și am avansat pe scara evoluției. Și lunea după club, mergeam la bere. Într-un birt. Și când zic birt, birt zic. Și-acolo discutam jocul. Și strategia. Și acolo mă întreba șeful (dacă veniți la Birdge, o să-l cunoașteți pe șef, mai multe nu divulg): de ce ați făcut așa și nu invers? Și-n capul meu blanc. Și iar: Spuneți-mi o distribuție pe care ați avut-o (câți ași, câți popi etc.). Dupa 100 de distribuții, mai țineți voi minte una: vă provoc. Și iar blanc. Și luni de luni tot la club și tot la birt. Și lucrurile se complică tot mai tare.

Lecția numărul 8: Cu cât știi mai mult, cu atât îți dai seama că știi mai puțin.

Ș-am fost acceptate de trib. Eu și partenerea, că e o ea (Cea mai bună, doar v-am zis). Ș-am fost chemate și joia să încurcăm jocul. De către un Antipatic și-un Șef. Ș-acolo se joacă, și acolo e serios, numai că e în bar. Mai o bere, mai o glumă, se mai leagă.

Lecția numărul 9: Dacă insiști, până la urmă, bei o bere. Că Bridge-ul tot greu rămâne.

Și uite așa începi să nu mai dormi noaptea. Să gândești în termeni de Birdge. Timpul tău să se măsoare dintr-o luni într-o joi. Și berea să nu mai fie bere dacă n-ai cărți de joc în față. Și începi să ai grijă la mimica feței, la cum dai cartea, la cât eziți.

Lecția numărul 10: Bridge-ul e și psihologie. Și autocontrol.

Eu tot eu am rămas. Râd mult, vorbesc mult, pe nimeni de acolo nu interesează ce spun. Bridge-ul e un joc care nu leagă prietenii. Leagă minți inteligente și leagă respect. Când te pui la masa de joc, saluți, când te ridici, mulțumești pentru joc. Cartea o așezi într-un anumit fel, te controlezi. Treptat m-am educat și eu, deși mi-e greu și acum, fiindcă mi-s dragi oamenii, și mai ales oamenii cu o pasiune. 4-5-6-7 ore trec prea repede.

Și o glumă de final: Am cunoscut o fată pe care părinții nu o lăsau să învețe Birdge. Ei erau bridgiști. Fata era la facultate. Părinții erau convinși că dacă se apucă de Bridge, se lasă de școală. Cât se poate de adevărat.

2 Comments »

Teorema lui Pitagora

Unele lucruri pot fi resuscitate. Așa pățește și acest blog, din motive evidente: poveștile ăstea trebuie spuse. Cuvintele sunt cârje pentru personaje, fără ele s-ar împiedica la fiecare pas și întâmplările s-ar derula în slow-motion. Și timpul nu ne permite.

Deci:

Am aflat de unde mi se trage nebunia, doza de nebunie mai bine spus, pe care mi-o injectez din când în cînd cu grijă în vene. Grijă să nu se termine, dependenții mă înțeleg cel mai bine: e groaznic să ajungi în sevraj. Nebunia mea e moștenită, mulțumesc arborelui meu genealogic pentru asta.

Se spune că am fost acasă de Paști și, în noaptea de Înviere, am găsit un pisic:

http://octocat.org/2012/04/fratele-mai-mic-pitagora-are-nevoie-de-ajutorul-vostru/ – Mulțumesc din suflet, Iulia dragă.

Contextul era următorul: eu ieșisem să curăț la ochișori un pisic portocaliu de la bloc de la mama (pe acolo e plin de pisoi prietenoși, de care lumea are mai mult sau mai puțin grijă) și am dat peste alt pisoi, prima oară mi s-a părut a fi mort, am chemat-o pe mama, mama l-a dus în casă și de acolo a început nebunia. Pisoiul avea caca îndesat până pe gât și buza spartă. Veterinari de urgență în Galați, ioc. Am dat vreo 10 telefoane, până am ajuns la doctorița lui Tig (pisoiul meu, din Cluj, trăiesc în două spații). Cristina (mulțumesc, Cristina) m-a pus să-i fac control pisoiului: să-i cercetez limbuța, să-i ridic lăbuța etc. Am ajuns la o schemă de tratament care includea antibiotic pentru copii, dar rețetă ioc. Aici menționez: în Galați, la un singur cabinet mi-au spus că s-ar deplasa să-l consulte, contra 200 lei plus consultație plus ce mai e nevoie.

Pe la 7 seara fugeam după farmacii deschise, toate închise. Până la urma am găsit una în capătul celălalt al orașului, deschisă non-stop. Farmacista se uita suspect la mine, că de ce vreau atâtea chestii, unde mi-e rețeta. În spatele meu, coadă, toți mă înjurau că să mă grăbesc, bătrâni amărîți și doamne severe, de mi se părea că-i încurc pe toți cu mâța mea paradită tot de unul dintre ei. Spun că pentru o pisică găsită, și începe un dialog suprarealist, unde și cei din spatele meu au înmărmurit fără voie:

Farmacista: Da ce medic v-a dat tratamentul?

Eu: Doctorul pisicului meu de la Cluj.

Ea: Atunci vă cred, că și eu am câinele luat de la Cluj și când am urgențe tot acolo sun.

Mă întorc acasă, nu știu cât antibiotic să-i dau, sun din nou la doctorul de la Cluj (Mulțumesc, Cristina), îmi calculează doza: 0,2 ml pentru un pisoi de maxim 2 kg. Happy.

Dăm 3 zile pisoiului încă fără nume antibiotic, picături de nas, ser fiziologic, sirop de gât, glucoză. Trece perioada în care lumea nu muncește, iau pisoiul în geantă, mă duc la doctor. Facem injecții trei zile, trei zile îi dau pastile. Mă întorc la Cluj.

Pisoiul, acum Pitagora, zis Piti, stă pe balcon, Lucky (câinele nostru fioros de 8 ani), cu mama în restul casei. De menționat că apartamentul mamei e semidecomandat, împărțeala s-a făcut astfel: jumătate de casă: baie, o cameră, un hol, balcon – Piti; bucătărie, hol, o cameră, un balcon: mama și Lucky. Lucky furibundă, geloasă, nervoasă. Mama încearcă să-i împace, imposibil.

Ieri i-am zis mamei să-l ducă din nou pe Pitagora la doctor, l-a dus azi, l-a scăpat, nu-l mai prindea nimeni, lumea s-a mobilizat, mama fugea, doctorul fugea, se cățăra pe schele, mama sărea printre mașini, un domn cu un cîine fugeau și ei cu un băț după Piti (iară scenă de film). Mama l-a prins. Piti încă e grav bolnav, laringită, traheită, faringită, are râie la urechiușe, dar nu poate fi tratată, fiindcă imunitatea lui e la pământ. Lucky va lua și ea tratament, să nu facă râie, preventiv, după ce verific în prealabil cu doctorii mei de la Cluj (Mulțumesc, Crisitna).

Nimeni nu-l vrea pe Piti. Nu știu finalitatea, dar știu că eu și mama povestim cu orele la telefon despre pisoii de la ea de la bloc: una a făcut pui, vecinii au mutat-o într-un loc mai sigur, ea a luat puii unul câte unul în bot și i-a adus înapoi. Pisicul portocaliu are probleme la ochișori, doarme cu mama și cu puii. Frățiorul roșcatului, cel cu negru și cu maro, vagabondează cu doi motani care-l învață despre viață etc.

Nebunia se moștenește și trebuie luată în doze, cu grijă, să nu rămâneți fără.

 

6 Comments »

%d bloggers like this: