Eram un copil bălai, frumos și zâmbăreț, de-ți era mai mare dragul să te uiți la mine. Trăiam într-un cadru idilic, unde toată lumea mă iubea. Idealul meu era să am o casă, undeva la munte, c-un teren mare-mare, unde să cresc câteva animale, musai un măgăruș (mi se pare unul dintre cele mai inteligente animale. Bine, mărutisesc că și filmul lui Kusturica, Life is a Miracle, m-a influențat teribil: măgărușa – că nu-i poci spune măgărița – accea îndrăgostită, care nu se dădea dusă de pe șine, dispusă să se sinucidă pentru dragostea vieții ei – căci unde mai vezi asta la oamenii, înafară de nebuni și disperați după rating, ei bine, măgărușa m-a făcut să mă îndrăgostesc la rându-mi, de privirea ei nostalgică și de încăpățânarea ei nemaiîntâlnită). În această viziune paradisiacă nu mai apăreau alte ființe umane: eram doar eu, zburdam prin munți, aveam un zâmbet cât toată fața și cosițe care să-mi adie angelic prin vânt.
Prin clasa a douăsprezecea nu știam să fac nimic. Eram protejată în castelul meu de Mamița, Mam’ Mare și Tanti Mița, cu deosebirea că Tanti Mița nu era Tanti Mița, era sora mea. Păi aragzul nu-l știam aprinde, păi mâncare să fac, nici atât, păi o factuă nu plătisem, nici nu înțelegeam prea bine ce-i aia. Eu mă plimbam cu Dosi, câinele familiei, citeam, ieșeam în oraș și discutam filosofie, boemie, domnule! Totuși, o umbră de rațiune aveam, pare-se, așa m-am hotărât brusc că la facultate vreau la Cluj. Păi, de ce, puișor, că-i departe, că n-ajungem la tine, că nu te descurci, că o fi, că o păți.
Puișorul a avut totuși noroc de o familie exagerat de protectoare, dar care l-a lăsat tot timpul să-și ia singur deciziile. Chinuit, după redistribuire, puișorul a ajuns la Cluj, la facultate. Mamița l-a lăsat acolo, în cămin, pe-un loc cumpărat, cu lacrimi în ochi. Că-i murdar, că nu știe pe nimeni, că și că.
Anii au trecut, și eu am crescut într-un an cât alții în șapte, am învățat să mă descurc, ba chiar mi-a prins foarte bine, famelia mă vizita destul de des, obișnuința de a-mi rezolva cu ea toate problemele a rămas, dar distanța m-a forțat să iau pumnul în situație, pardon, situația în pumni, să-i dau pumni, sau ceva de genul.
Idealul meu a rămas neschimbat, numai că am adăugat o mașină, să mai viu pe la provinție, din căsuța mea de pe munte, să mai iau o gură de cultură, pe cine mint eu, o gură-două de bere, cu prietenii. Mașinuță, dacă ne amintim, cam ioc. Primul pas spre idealul meu a fost că am devenit propritară, după trei ani de cămin și trei ani de chirii, care mai de care, cu acte-n regulă, de garsonieră aproape-n țentru.
Dar ce te faci când apar alte probleme casnice și ești propritar de un unul singur? Bine, nu tocmai singur, că ai și un copropritar – o frumusețe de Domn Mâț. Să le luăm în ordine:
1. Se strică lustra, nu mai ai lumină, citești nostalgic la raza lămpii, un fel de Eminescu în mizerie. N-ai electrician, știi clar că meșterii-s neserioși, tu, pui singur, la cine apelezi? Și-așa apar și prietenii în viața ta. Și-ți vine luministul de la teatru, și-ți face lustra, bașca două prize. Să fie lumină!
2. Se strică mașina de spălat. Doamne ferește de spălatul la mână, doar eu vreau timp să socializez și să-mi visez visul. Și dă-i cu telefonul, la familie. Și găsești alt electrician, care vine cu noaptea-n cap, când tu ai o mahmureală groaznică și casa se învârte, să-ți schimbe generatorul. Și electricanul se dovedește a fi un om nemaipomenit, tu puișor, ai noroc cu carul, care-ți povestește de casa lui în natură, cu animale, cu un cadru idilic, cu tot ce-i trebuie. Așa, în ciudă.
3. N-ai căldură suficientă. Păi să răcească puișor? Vine Mamița la Cluj și găsește instalator. Care schimbă calorifeul. Singur îl montează, singur îl ia pe cel vechi, greu de-o tonă, singur face de toate. Singura pretenție a puișorului? Păi, la caloriferul nou, vreau să pot pune hamacul Domnului Mâț, că la ala vechi era ușor. Se rezolvă! Menționez că domnul instalator era un tip supersexi, nicicum unul cu pantalonii în vine, gras, și cu burtă de bere. Filmele ne mint. Realitatea e frumoasă.
4. Rupi cheia în ușă. Vii seara din oraș, vesel nevoie mare, vrei s-ajungi la Domnul Mâț, și trosc – surpriza. Tulai, ce te faci? Ai trei variante, dintre ele, apelezi la Sună un prieten. Noroc că există Ana și stă în cartier cu tine. Noroc că Ana știe un Adi, care stă în cartier cu voi, care vine în toi de noapte, Superman clar, și-ți deschide ușa. Cheia ruptă rămâne în broască, nu mai poți face nimic. A doua zi tot Ana, printr-o colegă binevoitoare, trimite meșter la tine la ușă, să rezolve problema. Problema e remediată în jumătate de oră, meșterul nu vrea niciun ban, te știe de undeva, dintr-un loc de unde se bea bere. Păi cum să nu iubești berea? Și mai ales, cum să n-o iubești pe Ana?
5. Ultima problemă, în curs de rezolvare: cumperi ansamblu de joacă mare și fromos pentru Domnul Mâț. Anasamblul e cam fragil și după ce te consulți cu prietenii, Ana și Maria, ajungi la concluzia că trebuie găuri în perete pentru susținerea harnașamentului. Noroc că într-o vară ai ajutat o prietenă să construiască decorul la o piesă de teatru, bine tu mai mult ai fost suport moral, dar de acolo sare iar norocul.
Cadrul idilic, cu casa-n munte, a rămas tot acolo. S-a mai adăugat o persoană care să bată un cui, să repare o lustră, să dea o mână de ajutor. Să fie și semnal, să poți suna un prieten. Fără mașină, nici vorbă de ideal. Și musai, dar musai, un măgăruș. Încăpățânat, așa, ca tine.
