Scrisoare de bun rămas și revenire

Exact când s-a întâmplat, mi-a fost rău, extrem de rău. Un rău fizic care mă sufoca: îmi venea să vomit, nu aveam aer și în mintea mea circulau cu o viteză amețitoare tot felul de gânduri: chiar te duci, ce am să fac eu fără tine, chiar așa stupid se întâmplă totul, uite cum se uită Bïtsu îngrozit de sub scaun, să îl duc de aici, Trix e bine, se descurcă, Ana e lângă mine, oare chiar pleci? Nu știu cât de repede s-a întâmplat, mie mi-a părut o eternitate.

M-am pus pe scaun și mi s-a făcut rău. Era dimineața de Crăciun, era ora 4 și ceva și în capul meu nu mai umbla decât o singură idee: ce bine că te-a auzit Ana și am fost acolo lângă tine.

Tiger a fost motanul meu timp de 11 ani, 6 luni și 11 zile. L-am iubit de mic cu o iubire ieșită din comun, de când a venit la mine într-o după-masă, cu mașina, de la Sebeș. Era mic de îmi încăpea în palmă și al naibii de afurisit. Mic și rău, extrem de rău. Fuseseră doi frați identitici – unul moale și bun, unul afurisit și energic. Din grabă să ajungă la mine pentru că amenințam că o să cobor în spatele blocului și iau alt pisic, i-au încurcat și mi l-au adus pe cel afurisit. Stăteam într-o garsonieră mică, nu mai avusesem pisici până atunci și eram o fană declarată a câinilor – devotați, loiali, sinceri, plini de compasiune. Pentru că mai mereu aveam dor de ducă, am preferat varianta comodă și m-am decis să îmi iau o pisică. Prima. Eram fericită la gândul că o să fie moale și bună, doar eu aveam multe locuri de văzut și multe petreceri de vizitat.

Așa că nu uit: am rămas singură cu superbitatea aia mică, totul era deja pregătit pentru el, și m-am dus să îi dau de mâncare. M-a scuipat și m-a mușcat a dispreț. I-am spus Tiger și am știut din prima clipă că e sufletul meu pereche. Fugeam în pauza de prânz de la lucru să îl verific, am schimbat medicii până am dat de cel mai potrivit pentru el, mă ascundeam noaptea sub plapumă pentru că vâna și mușca tot ce mișca. Au fost călcâiele mele sfârtecate, mușcături de vânător feroce, alergături, nervi. Au fost certuri cu oameni care nu înțelegeau de ce îl țin dacă e așa rău, de ce nu las pe nimeni să îl ia în brațe cu forța, să îl pupe, să îl alinte. Pentru că nu îi plăcea și citeam dintr-o privire atitudinea lui față de un om. Și interveneam rapid: lasă-l în pace. Dacă îl săcăiai un pic mai tare, scuipa, plesnea, mușca. Și eu nu voiam să îl văd nervos. Și aveam prieteni insistenți care se bucurau să îl enerveze – nu mai suntem prieteni de mult, atât vă spun.

Nu prea mă înțelegeau prietenii – era o pisică, dar pentru că nu era necesar să o vadă prea des, nici nu le păsa foarte tare.

Mie nu prea îmi păsa de ce credeau ei.  Eu și Tiger ne cam înțelegeam din priviri și nici măcar nu îmi păsa dacă lumea mă credea nebună. Îmi păsa doar de ce îi păsa și lui. Ajungeam acasă – Tiger știa deja că sunt pe drum, era la ușă, era cu mine, era după mine, lângă mine. În 11 ani, 6 luni și 11 zile nu a greșit niciodată – a venit numai la mine, numai pe partea mea de pat, a stat numai cu mine, a ascultat numai de mine, l-am îmblânzit pe el și el pe mine. Îl strigam și venea până la urmă, chiar dacă urma pastila – injecția – tratamentul. Venea pentru că știa că eu îi cer asta. Era mereu pe brațul meu așezat în formă de L pe pernă – își punea maiestuos labele pe mine și torcea. Era poziția noastră preferată și în ultimele lui zile am urlat de durere că nu mai poate sta așa cu mine. Am urlat în interior, nu prea știu să urlu altfel.

Nu e primul animal al meu care se duce, nu o să fie nici ultimul. Dar el a fost sufletul meu pereche, sufletul meu îmblânzit, afurisitul meu egoist. Opt ani a fost sănătos și apoi a început clasica problemă a motanilor – probleme urinare – cisitită idiopată – infecții – tratamente cu suplimente – antibiotic și tot ce apărea nou pe piață. Cu sfințenie i-am dus probe de urină săpătmânal la veterinar timp de 3 ani și pot să scriu și un doctorat pe mapa lui de analize. Nu e o mapă, e un morman. Le am pe toate, în ordine, așezate, aranjate, unele au scheme – câte zile din acel antibiotic, dacă a funcționat, reacții, note și sesizări, analize de sânge, ecografii, toate sunt acolo. Le luam mereu la puricat când apărea o problemă nouă.

Înainte de Paști, anul ăsta, au început problemele la rinichi. Clasic la motani cu probleme urinare cronicizate. Mă așteptam. Ne așteptam. Am amânat plecarea mea din acea zi – trebuia să merg acasă după o lungă pauză – și am rămas lângă el – numai eu puteam să îl țin la recoltat de sânge, la injecții, la pastile. Săptămânal analize de sânge și ajustat tratamentul în funcție de rezultat, liste interminabile de suplimente – Nephrostat, Renalof, Pronefra, RX Amino B-Plex, Fortiflora, RX Immuno, Renal Vyio, CBD oil – toate puse în seringă și date pe gât în timp ce îl țineam în prosop. Numai cu mine le lua. În timp s-au adăugat alte injecții care s-au schimbat cu alte injecții, au apărut perfuziile după o criză renala – zilnic, la două zile, două zile da, una nu, în funcție de ce spuneau analizele de sânge. M-am apucat să învâț un ghid al principalelor analize de sânge și ce semnifică ele doar ca să îi fiu mai aproape, să știu cum să îl ajut.

Și fiindcă am mania asta să țin mine date, să număr, să mă agăț de cifre ca să nu mă pierd de tot în litere, știu că în 28 noiembrie analizele lui de sânge arătau perfect – valorile renale erau bune, ajunsesem la schema perfectă de tratament. Mi-a fost frică, dar am sărbătorit. Eu nu mă bucur de mici victorii, nu sărbătoresc mici reușite, doar respir ușurată și îmi văd mai departe de drum cu aceeași îndârjire – sunt pe drumul cel bun, trebuie să o țin tot așa, nu pot să mă opresc acum că e bine. Nici măcar preț de cinci minute.

A doua zi dimineață a răcit. Să fi fost răceală – sinuzită – ceva mai grav nu știu, știu că a avut mereu nasul înfundat, pe toată perioada, s-a chinuit să respire – i-am luat picături, aspirator de muci pentru bebeluși, aș fi luat orice să îi fie mai ușor. A urmat o lună de hrană cu seringa (pisicile dacă nu simt miros nu mănâncă și pot muri în câteva zile dacă nu își iau necesarul din hrană) – suplimente cu seringa – picături – perfuzii – injecții – analize – operație – tub de hrănire – schimbat pastile – schimbat perfuzii – până am ajuns la ore de perfuzii în care stăteam lângă el pentru că numai așa ținea lăbuța întinsă și picătura vitală curgea. Speram că poate-poate.

În 25 decembrie te-ai dus la litieră, pentru că tu nu făceai decât în litiera ta, orice ar fi fost, te-ai chinuit să faci ultimele nevoi și a început să țâșnească sânge – pe nas, pe gură. S-a trezit Ana, m-a trezit și pe mine. Sânge, mucoasele albe, cheag de sânge din guriță – văd și revăd în ceață totul.

Și mă văd și acum acolo lângă tine, cu un rău fizic de nedescris, așezată apoi pe scaun neștiind ce să spun, cum să reacționez, ce să fac.

La fel mă simt și acum și dansez ușor pe sârmă – îmi e rău, îmi e greață, vomit, îmi revin, mă calmez, respir și o iau de la capăt. Și plâng, plâng mult, pentru că așa știu eu să mă descarc. Și reiau aceleași stări tot mai mult în interior, pentru că în exterior nu le mai pot scoate. Și când nu mai pot, citesc poezia asta, mulțumesc mult Anca dragă, iau prosopul cu care te înfășuram și îl țin în brațe, o strig pe Ana sau îi spun ceva – orice doar ca să mă reîntorc în prezent, pentru că știu că numai el este și atât:

Sfârșitul și încăputul

de Anca Georgescu

Taigăr e un pisic
Care n-a fost niciodată mic.
Era măricel de când s-a născut
Și-a crescut întruna,
Până n-a mai încăput.
– Unde să-ncapă? a-ntrebat o fetiță.
Ei, să-ncapă și el, ca pisoii,
În ogradă, în pantofi
Ori în sacul cu cartofi.
Sau măcar în șemineu,
Am zis eu.
– Nici măcar în șemineu?
a-ntrebat fetița iar.
– Nici măcar.
– Dacă nici în șemineu,
A-ncăput în curcubeu.
– Dar de unde, măi, fetiță,
Știi tu măsura pisoi?
Tanti, eu măsor demult
de toate;
Pisicuțe și căței,
Muște și păienjenei.
Albinuțe și văcuțe,
Chiar și furnici
hărnicuțe.
– Dar de ce, n-ai altă treabă?
– Am, asta e treaba mea,
Sunt Zâna de Catifea.
Fac hăinuțe pentru toți,
Bunicuțe și nepoți,
Când pleacă pe curcubeu,
Să le țină cald mereu.
Pe curcubeu e răcoare,
Dar nu mare, mare.
E atâta cât să facă
Bujori veseli la motani
Sau mai triști la șobolani.
Miculuți la albinuțe
Și mai mari la furnicuțe.
Orișicum, bujori să fie,
Care țin o veșnicie.

27.12.2019

Stăteam într-o garsonieră mică, nu mai avusesem pisici până atunci și eram o fană declarată a câinilor – devotați, loiali, sinceri, plini de compasiune. Acum stau într-o casă, am și căței și pisici și câte și mai câte și știu bine că sunt o fană declarată a pisicâinilor – mix de devotament, loialitate, compasiune și un pic de aroganță când e cazul.

Și mai știu că dacă ai fi putut, ai mai fi stat cu mine, Tiger. Eu o să îmi așez mâna pe pernă în formă de L și tu o să vii într-o zi, știu.

Scriu ca să scot din mine, scriu ca să mai pot, scriu ca să îmi explic ceva ce nu poate fi explicat, scriu ca să accept.

Rămas bun și pe curând, suflet – pereche!

 

Dragă Momo,

În 24 octombrie 2015 ți-am mângâiat prima oară burtica (tu ai intrat în viața mea în 7 octombrie 2015) – ne-au trebuit cam două săptămâni ca tu să ai încredere în mine și să îmi oferi cadoul ăsta suprem. Cum te-am mângâiat, cum mi s-au umplut ochii de lacrimi și am fugit cu tine la veterinar. Verdictul a venit așa: tumori mamare, nu putem ști natura lor, va trebui să te operăm, să îţi extirpăm lanțurile mamare și să îţi luăm o probă pentru biopsie ca să aflăm natura lor.

„Dora, nu îți face griji, în majoritatea cazurilor, odată cu extirparea lanțurilor mamare, cățelușa se află în afara oricărui pericol, e o problemă des întâlnită din păcate.”

• Tumorile mamare sunt mult mai frecvent întâlnite la cățele ce nu sunt sterilizate sau sunt sterilizate după vârsta de 2 ani. Riscul ca o cățelușă să dezvolte tumori mamare este de 0.5% dacă este sterilizată înainte de primul ciclu de călduri (deci sterilzată pe la aproximativ 6 luni), 8% după primul ciclu de călduri, și 26% după al doilea ciclu.
• O cățelușă nesterilizată din patru o să facă tumori mamare. Riscul e mult mai mic pentru cățelușe sterilizate. La cățelușe cu tumori mamare, cam 50% dintre tumori sunt benigne și 50% sunt maligne. Cu toate astea, puține din tumorile mamare maligne sunt fatale.
• Cauzele apariției tumorilor mamare sunt necunoscute, se presupune că sunt de natură hormonală sau genetică, dar încă nu se știe sigur.
• Tratamentul presupune operația – de la caz la caz și în funcție de gravitatea situației se recomandă extirparea tumorii, extirparea lanțurilor mamare și sterilizarea, uneori chiar și extirparea ganglionului limfatic, ca să se împiedice răspândirea tumorilor. Rolul chimiotrapiei în tratamentul tumorilor mamare e încă controversat și se recomandă în funcție de caz.
• Dacă diagnosticul e de carcinom mamar inflamator, operația nu e recomandată și din păcate un tratament eficient nu s-a descoperit încă.

În 16 noiembrie 2015 ai avut prima operaţie – extirparea lanţului mamar drept plus sterilzare. Dragă Momo, te-ai recuperat ca un supererou. Deşi ţi-ai revenit greu după anestezie în ziua operaţiei, cam pe la 2 dimineaţa, deci cam la 8 ore după operaţie, dimineaţa erai afară să îţi faci nevoile – tu refuzai cu orice preţ să faci în casă. Ai urcat şi coborât scări, ai rupt norme şi ai fost înapoi pe lăbuţe în scurt timp.

Dragă Momo, în 22 ianuarie 2016 ai avut a doua operaţie – extirparea lanţului mamar stâng, mai puţin un mamelon care era intact. A fost o operaţie mai invazivă, fiindcă tumorile erau mai mari. Tu te-ai trezit rapid din anestezie şi după 10 zile de antibiotic şi grijă mare faţă de colecţia de lichid după operaţie, ţi-ai revenit ca un supererou fabulos ce eşti. Ai refuzat să îţi faci nevoile în casă şi ai coborât şi urcat cele 2 etaje până afară cum ai putut tu mai bine.

Rezulatatul biposiei din 16 noiembrie 2015 a venit greu – în 12.02.2016, proba ta de biposie a fost dusă la USAMV – Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca. Rezultatul suna bine, era promiţător, aşa că ne-am văzut cuminţi de treabă.

Trebuia să începem reabilitarea, erai un câine speriat de oameni şi de alţi câini – nu puteam să mai amânăm lupta cu fricile tale. Şi aşa am început şcoala de dresaj, mai bine zis reabilitare, cu Vasi Cordoş, căruia nu mai ştim amândouă cum să îi mulţumim nespus. Ai lucrat mult şi bine, ai demonstrat că un câine în vârstă poate face minuni, mergeam de luni până joi, de la 19:00 până la 21:00, uneori mai mult, şi lucram acolo pe teren – şi eu, şi tu, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună. Dragă Momo, am învăţat aşa mult amândouă, am lucrat aşa frumos amândouă, încât îmi spuneam că imposibilul chiar e nimic. Am avut norocul unui profesor bun, care a lucrat cu tine cu toată blândeţea din lumea asta, dar care a şi ştiut să îţi refacă încrederea în tine, să te transforme în eroul pe care nu mai eu ştiam că eşti.

Dragă Momo, fără să ne dăm seama, au reînceput problemele. În 26 noiembrie 2016 ai avut a treia operaţie – mamelonul rămas a dezvoltat şi el o tumoră şi ne-am zis că e ultimul hop. Îl scoatem şi gata cu operaţiile. Din grijă şi iubire faţă de tine, medicii ţi-au mai scos o formaţiune ce părea îngrijorătoare. Operaţia parcă nici nu ai simţit-o: ai fost înapoi la treabă rapid. Ne-am bucurat nespus şi am trecut la rezolvarea altor probleme ale tale: alergiile multiple cu vaccinuri de desensibilizare, problemele de articulaţii cu vitamine, cataracta la fel, gastrita cu pansamente gastrice. Dragă Momo, eram aşa de fericite, cum rar întâlneşti două suflete pereche.

În 2 ianuarie 2017 te periam şi ţi-am descoperit speriate o excrescenţă la axilă, la lăbuţa stângă. Şi excrescenţa creştea înfiorător de repede. Dragă Momo, am sunat disperate la medici, am fost cu tine acolo şi puncţia ne-a confirmat diagnosticul – tumoare malignă. În 28 ianuarie te-am operat iar. A fost cea mai grea operaţie – peste 3 ore, cu 2 muşchi scoşi, cu riscul de amputare de lăbuță, tumori peste tot în tine. Biopsia ţi-am trimis-o cu grijă la Histovet la Bucureşti, cu taxă de urgenţă de 150 de lei, rezultatul ţi-a venit în două zile: carcinom mamar, cu metastaze, cu tumori ce circulă prin vase sangvine. Diagnosticul tău suna așa:

Adenocarcinom tubular simplu, tipul solid, cu proces inflamator asociat, metastaza limfonodala si cutanata (mastita carcinomatoasa).

Comentariu: Prognosticul este grav. Se recomandă Rx toracal.

Protocolul de tratament a fost recomandat de cei de la București: citostatice cu Doxurubicină și Ciclofosfamidă. Dragă Momo, medicamentele ăstea se găsesc greu, numai pe rețetă, și farmaciștii se uită ciudat la noi când le cerem – sunt pentru un câine, dar ei nu au cum să știe dragă Momo preaiubită ce câine ești tu.

De atunci Momo iubită, ne luptăm cu fiecare zi: întindere de muşchi la lăbuţa din faţă neoperată fiindcă ai forţat-o prea mult, gastrită oribilă fiindcă ai luat prea multe anti-inflamatoare şi antibiotice – deci chimioterapia e exclusă momentan, şi recent a apărut şi greutatea în respirat. Dragă Momo, RX-ul pulmonar a confirmat că ai lichid în plămâni, ecografia amplă făcută la USAMV că ai tumori pe ficat. Tratamentul cu diuretice şi antibiotic şi pansamente gastrice, supozitoare, ţi-a scăzut infecţia şi în 3 zile ţi-am refăcut RX-ul. Dragă Momo, ai metastaze şi la plămâni şi ţi s-a făcut puncţie – au scos 800 ml de lichid din plămânii tăi, te-au anesteziat uşor iar şi tu te-ai trezit din nou. Ai refuzat cu încăpăţânare să îţi faci nevoile în casă, aşa că din 28 ianuaire, de 2 ori pe zi, te-am dus pe braţe sus-jos.

Acum te doare lăbuţa din spate, probabil e umflată, fiindcă te aruncai cu furie pe scări în jos să nu mai mergi la doctor şi probabil te-ai lovit. Dragă Momo, îţi vom face masaj, îţi vom ţine lampă cu infraroșu la lăbuţă, orice să poţi suferi mai puţin. Dragă Momo, mergem iar luni la radiografie, iartă-mă că joi am fost prea jos ca să reacționez la sfaturi și să îți fac o radiografie și la lăbuță, în afară de plămâni.

Dragă Momo, vom merge cu tine peste tot cât va mai fi posibil, ca să îţi uşurăm situaţia. Pentru că dragă Momo, eşti o minune. Dragă Momo, noi suntem eu şi Ana, o minune de om fără de care amândouă ne-am fi destrămat, ne-am fi evaporat, să ştii. Noi înseamnă Cristina, Cristi, Dani, Roxi, Ariana, Erzsi, Carla, Sabina – medicii ăştia supranaturali care au venit pentru tine şi la 12:00 noaptea la cabinet. Noi înseamnă mama şi Laura. Noi înseamnă toţi oamenii din bloc care întreabă de tine, toţi oamenii din cartier care te iubesc, toţi oamenii din Cluj care te iubesc, toţi oamenii din ţară, dar şi oamenii din afara ei – dragă Momo, eşti enorm de iubită.

Am scris tot textul ăsta ca să justific nişte recomadări de final, pentru cei ce au avut răbdare să citească. Dragă Momo, experienţa ta, dacă poate feri măcar un căţel de chinul ăsta, înseamnă că pe undeva are şi un motiv.

Vă rog, vă rog, vă rog – sterilizaţi-vă căţeluşele, castraţi-vă căţeii, animalele de companie, până nu e prea târziu. Nu vă bazaţi pe faptul că nu vi se poate întâmplă vouă – 1 din 4 căţeluşe dezvoltă tumori mamare, în multe cazuri apare şi piometru – infecţie a uterului, cauzată tot de nesterilizare. Motivele pentru care sterilizarea e benefică sunt mii, eu v-am enumerat unul. Mai pot să vă zic că încerc să am grijă de câini nedoriţi zi de zi şi e cumplită durerea din ochii lor când sunt aruncaţi în câmp sau pe o margine din drum. Sunt sute, mii şi mii de câini nedoriţi, e inuman să mai producem alţii doar pentru că sunt drăguţi. În plus, e ilegal. Doar câinii cu pedigree ar trebui să se reproducă. Ei pot face pui sănptoşi, de care să vă bucuraţi multă vreme.

Vă rog să aveţi un medic care să cunoască tot istoricul medical al câinelui dumneavoastră – e vital pentru sitaţii grave, pentru când câinele chiar are nevoie de ajutor medical.

Vă rog să lucraţi cu câinii voştri zi de zi, să îi motivaţi şi recompensaţi. Am fost învăţată la dresaj să nu îmi iau telefonul când ies la plimbare cu Momo şi să lucrez cu ea în schimb. Adevărate minuni s-au petrecut în firea ei dacă am perseverat. Momo s-a jucat cu căţei, de unde era îngrozită de orice contact cu un câine, Momo a alergat fericită, Momo nu s-a mai speriat de oameni. Dacă investiţi într-un câine, efortul vi se răsplăteşte înmiit.

V-aş putea ruga multe şi transforma totul într-o carte lungă, atât de mult a însemnat experienţa Momo pentru mine şi înseamnă încă şi mai mult ca sigur că e piatră de căpătâi şi un început pentru o viaţă nouă pentru mine, dar vreau să vă dau şi nişte sfaturi, pentru că eu şi Momo am învăţat multe din boala ei:

1. Nu duceţi probe la biopsie la USAMV. Niciodată. Rezulatul vine în luni bune şi întârzierea asta poate face enorm de mult rău. Rezultatul biposiei lui Momo după operaţia din 26 noiembrie 2016 nu a venit încă. Histovet, Bucureşti, taxă de urgenţă de 150 de lei, şi biopsia e gata în 2 zile.
2. Daca mergeţi la radiografie la USAMV, îl recomand din suflet pe domnul doctor Robert Purdoiu.
3. Pentru o ecografie bună, domnul doctor Mircean.
4. Pentru o puncţie la plămâni, pe domnul doctor Scurtu.
5. UPDATE: Vă recomand să încercați mâncare gătită – la sfatul Ozanei și al Itzei, noi am început să îi gătim lui Momo piept de pui, orez brun, brânzică slabă de vaci, morcov, broccoli, semințe de in – toate fierte separat, mai puțin semințele de in, pe care le-am pisat fin și brânzica de vaci, pe care am amestecat-o cu restul ingredientelor când s-au răcit. O să introducem treptat noi și noi alimente, dar nu putem introduce multe brusc, pentru că riscăm să îi stricăm stomăcelul minunii de Momo.
6. Vă recomand terapii alternative, dacă căţeii dumneavoastră suferă de ce suferă Momo. Noi folosim RX Onco Support, RX Liquid Imuno şi ulei de cannabis, comandat de pe un site din afară, unde se foloseşte aşa ceva cu succes în tratamentele de chimioterapie sau pentru a ameliora durerea.

Eu am avut norocul ca o persoană minunată, care a trecut prin aceleaşi probleme ca şi mine, să îmi facă un rezumat la tot ce a încercat ea ca terapii alternative, ca să îmi fie mai uşor, aşa că vi-l dau şi vouă:

Firma RX Vitamins

1. Liquid Immuno sau varianta pastile Immuno suport (Dozele initiale pot fi dublate sau triplate pentru efecte rapide maxime spun ei pe site)

2. Liquid Hepato

3. Onco support

4. Ultra EFA – acizi graşi cu rol antiinflamator în hrană

Formulele de la RX sunt hipoalergenice.

Firma Vetri

1. Liquid DMG sau DMG tablete

Firma VetExpert

1. Vetomune (adică Beta Glucan)

Substanţa ARTEMISININ – stadiu experimental.

Pentru durere Onsior oral, sau supozitoare ‎cu algocalmin de copii.

Medicamentul Yunnan Bayiao – acesta opreşte hemoragiile fie interne,fie externe.

Orice medicament se va da doar după ce vă consultaţi în prealabil cu medicul veterinar.

Mulţumesc, Lucia! Eşti o comoară!

De când te-am luat din stradă, Momo dragă, am știut că ești o comoară. Vreau să împart comoara asta cu alții: vă stau la dispoziție cu orice sfat ce îl pot da, vă pot descrie tot ce am făcut și fac cu Momo, vă pot ajuta să luptați. Vă rog din suflet să sterilizați, e vital de important. Și închei cu un citat al unui medic veterinar, găsit de Lucia pe internet și împărțit cu mine:

“În lupta cu cancerul nu există decizie bună sau proastă. Totul trebuie încercat fiindcă există doar reacții bune sau proaste.‎”

Dragă Momo, îți mulțumesc că ai ales să fii în viața mea!

Du-te la Momo!

“-Du-te la Momo!

Cuvintele acestea se transformaseră treptat într-o expresie uzuală la oamenii din împrejurimi. După cum se spune: “Toate cele bune!” sau “Să vă fie de bine!” sau “Cine știe”, tot astfel se spunea în toate împrejurimile posibile: Du-te la Momo!”

Nu-mi amintesc foarte bine când am citit cartea asta pentru prima oară, se prea poate să fi fost acolo dintotdeauna și când în sfârșit am deschis-o, mai mult ca sigur că toate cuvintele au năvălit în mine și m-au umplut cu o senzație de cald și bine. Momo e povestea unei fetițe care trăiește aici și acum, o fetiță a cărei superputere este aceea de a ști să asculte, o fetiță care poate să-ți redea timpul interior – timpul comoară, timpul prezent, timpul pe care poți să-l umpli cu pasiunile tale, timpul de care să te bucuri fără măsură, timpul care îți permite să faci lucrurile pe îndelete, în tihnă.

După ce am citit-o, am pus cartea la loc cu grijă, am zâmbit împăcată și am uitat-o într-un raft. Îmi mai aminteam din când în când de ea, o mângâiam în trecere și mai apoi mă lăsam cotropită de grija lui mâine sau de povara lui ieri.

~~~

7 octombrie 2015

Mi-am pus în geantă un pachet de crenvurști, un laț și-o sticlă cu apă. Afară ploua mărunt și îmi făceam griji dacă ar trebui să amân sau nu expediția – timp de o lună jumătate, în drum spre lucru, m-am întâlnit cu un cățel mai vechi decât timpul, stătea pe marginea trotuarului, într-o zonă foarte populată și privea resemnat cum trec oamenii. Nu te puteai apropia de el, deși era greoi, avea o agilitate de nebănuit când încercai să-l mângâi. I-am zâmbit în fiecare zi, am încercat timid să-l mângâi, dar niciodată nu am reușit să comunic cu adevărat cu el.

Văd mulți căței pe strada, dar ăsta semăna izbitor de mult cu cățelul meu de suflet, cățelul meu care a trăit 17 ani jumătate, cățelul meu talisman. Prima noastră întâlnire m-a izbit în stomac și m-a făcut să cred că visez, m-am frecat la ochi și în fața mea era cățelul ăsta posac, greoi, care nu voia nicicum să interacționeze cu mine.

Nu știu cum am decis că o să fie al meu, probabil că decizia a fost în mine dintotdeauna, așa că am pornit temător prin ploaia măruntă să iau înapoi ce era al meu de fapt.

Să ne înțelegem bine: nu e ușor să îți recâștigi timpul interior, așa că a trebuit să trec prin mai multe încercări ca să demonstrez că merit:

Încercarea 1: Câinele nu era de găsit. Am intrat hotărâtă în farmacia unde știam că sunt niște doamne care hrănesc câinele – urmărisem cu grijă grupurile iubitorilor de animale și povestea câinelui ăsta era dezbătută pe mai multe dintre ele, așa că știam pe unde stă, știam cine are grijă de el, îmi făcusem temele ca un elev silitor. Farmacistele mi-au răspuns la toate întrebările ușor curioase, ușor mirate, așa că am pornit să caut câinele în toate curțile interioare din zonă: pe vreme ploioasă câinele se ascunde, așa că trebuie căutat pe îndelete.

Ce am învățat din încercarea 1: îți trebuie răbdare. Lucrurile bune au nevoie de timp ca să se lase descoperite. Se prea poate să fi fost acolo dintotdeauna și numai la momentul potrivit să se lase descoperite.

Cum am rezolvat încercarea 1: Am bântuit timp de o oră în zonă, până când am zărit câinele exact în locul lui dintotdeauna – stătea cuminte și resemnat, era greoi și posomorât, dar era acolo.

Încercarea 2: Câinele nu se lăsa prins. Mi-am scos arsenalul din rucsac, i-am dat timid prima bucată de crenvurșt – dădea timid din coadă, dar nici pomeneală să se apropie. Megream cu el în sus și în josul străzii, aruncam o bucățică de crenvurșt, încercam să mă apropii dar el făcea trei pași înapoi.

Ce am învățat din încercarea 2: Lucrurile în viață se întâmplă cu un motiv, doar să le dai voie lucrurilor să se întâmple și motivelor să se transforme în timp interior, timp comoară.

Cum am rezolvat încercarea 2: Am chemat un prieten să mă ajute. Un prieten bun, acel prieten care o să îți răspundă în timp de noapte, acel prieten care o să fie mereu acolo și care e acolo dintotdeauna.

Încercarea 3: 2 oameni, jumătate de pachet de crenvurști, o mașină și un laț ca să prinzi un câine. Plus o farmacistă drăguță care să se agite în jurul vostru.

Ce am învățat din încercarea 3: Lasă-te ajutat. Probabil că o să reușești și singur, dar dacă reușești cu prietenii, timpul consumat așa se transformă în timp comoară, timp ce te leagă ca într-o vrajă de oameni minunați și momente pe care nu o să le uiți niciodată, un timp legământ ce nu poate fi desfăcut prea ușor.

Cum am rezolvat încercarea 3: Am trăit doar în clipă. Și la clipa potrivită, m-am aruncat cu determinare aspura câinelui. L-am prins cu putere, a plâns, s-a zbătut. A chemat toată strada martor la ce ce avea să se întâmple – un laț aruncat pe după gât, o mână temătoare de farmacistă care confecționase o botniță de tifon, botniță ce nu a mai ajuns pe-un botic, un efort care l-a împins în mașină, mașină care a pornit spre casă, mașină ce s-a oprit la niște oameni îmbrăcați în halate, care l-au verificat și au zis că poate fi dus acasă, după ce lăbuța i-a fost bandajată, fiindcă lăbuța avea o rană, o rană ce părea a fi acolo dintotdeauna.

Au fost 3 încercări prin care am trecut ca să aduc câinele acasă. Câinele a trecut și el prin 3 încercări ca să transforme casa în acasă:

1. Era necesar să îi placă pisicile – câinelui îi era groază de oameni, groază de câini, dar iubește pisicile mai mult ca orice.

2. Câinele a venit cu problemele lui – 2 operații dificile, mers greoi fiindcă are probleme cu articulațiile și un un stomac sensibil. Toate astea se rezolvă cu medici extraordinari, cu răbdare și cu grijă.

3. Câinele trebuia să se adapteze la o încăpere de 22 mp, pe care s-o împartă cu un om și un pisic. Parcă a fost acolo dintotdeauna – s-a adaptat la traiul în comun cât ai clipi. Și după operațiile anevoioase, câinele a refuzat să stea în casă , s-a cerut afară, s-a izibit de ușă și singur a coborât și urcat scările.

Câinele a venit să împace un suflet și să-i redea timpul interior, timpul comoară. Fiindcă nu am reușit să mă împac cu gândul că nu am fost lângă câinele meu de acasă când i-a fost greu, fiindcă n-am putut accepta că nu am fost acolo să îi alin durerea în anii mai grei, a venit la mine exact când aveam nevoie. Să mă ajute să las trecutul, să uit viitorul și să trăiesc cu el în prezent. Și să mă bucur de el. Era firesc să îi spun Momo.

~~~

7 aprilie 2016

La mulți ani, Momo – sunt 6 luni de tine și parcă ai fost aici dintotdeauna!

Scrisoare de bun rămas și pe curând

De mică am știut că o să fii o parte importantă din viața mea. Te-am croșetat sub piele și ți-am umplut învelișul cu cele mai minunate senzații prinse între ele ca într-o plasă de păianjen cu zâmbete și formule magice.

Când am simțit că te apropii, ți-am înnodat brățara prieteniei să ți-o pun la gât. Momentul în care te-am adus acasă, mică și pufoasă, ca o jucărie căreia dacă îi întorci cheița nu se mai oprește, a fost momentul în care am știut că toate minunățiile lumii au prins contur.

Timp de opt luni ai stricat tot în jurul tău și ai fost teribil de rea. Pesemne că vroiai să ne atragi atenția: la cât te-am așteptat, efortul avea să merite.

Am învățat de la tine să mă bucur când cineva îmi vorbește, să zâmbesc când cineva îmi aruncă o privire, să apreciez orice dar ca pe cea mai mare comoară. Tot tu mi-ai arătat cum să descopăr într-un fir de iarbă sau într-o dimineață cu soare că lumea e un loc minunat.

Instinctul de supraviețuire și spiritul de luptătoare tot ție ți-l datorez. Mereu nimereai într-un ciob de sticlă și trebuia să te duc în brațe la doctor, ai fost foarte bolnavă când erai mică și nimeni nu-ți mai dădea nici o șansă: ai știut să lupți și să demonstrezi că cea mai mare forță se află în noi și nu în afara noastră. Dacă interiorul e construit cum se cuvine, restul e o glumă.

Mereu îți scrînteai lăbuța sau te prefăceai că ți-ai rupt-o, o ridicai așa drăguț, dădeai urechile pe spate și în momentul ăla lumea stătea în loc. Mă aruncam asupra ta cu o putere nebănuită să te vindec, să te fac bine și fix atunci puneai lăbuța în pământ și-ți rădeai de mine. Știu că vroiai să-mi arăți că tu ești un super-erou care nu o să pățească niciodată nimic.

Cântai pe melodiile jocului meu de tetris, ne strângeam în jurul tău și eram atenți ca la cel mai mare concert. Sunetele alea erau ca o vrajă: atunci ne explicai tu tainele universului. Când ieșeam afară și alergai neobosită în cerc, eram convinsă că în gând spui o formulă magică să ne apere de toate relele.

Ai fost mai întâi copilul meu, părintele meu și apoi bunic. De la tine am deprins inocența, dragostea de tot ce ne înconjoară și bucuria de a trăi. Nu știu să-ți explic în cuvinte ce ai însemnat tu pentru mine, știu doar că acum te-ai întors în mine să țeși la pânza de păianjen să-mi fie cald și bine. Să torc și eu cu tine.

Până în ultima clipă ai luptat cu îndârjire, a fost darul suprem pentru noi: am învățat că viața e un dar și că merită să te bucuri de fiecare clipă. Să nu renunți niciodată.

Prietene drag, bun rămas și pe curând.

În care se povestește despre-un dans

And if you want a doctor
I’ll examine every inch of you
If you want a driver
Climb inside
Or if you want to take me for a ride
You know you can
I’m your man.

Pentru mine, concertele, spectacolele, festivalurile sunt un mod de-a fi, sunt sursa mea sigură de energie, doza de care am nevoie periodic, altfel aș intra în sevraj și n-aș mai ști încotro să o apuc.

Pe Leonard Cohen îl știam din liceu, suspinam pe melodiile lui, oftam când ofta și el, pluteam când cânta el. În facultate, am făcut cunoștință cu cărțile lui, mai târziu i-am dezmierdat poeziile.

A fost de două ori în București și știam că, dacă de două ori am ratat, a treia oară avea să fie cu noroc. 12 ore cu trenul cu întârzierea de rigoare, o plimbare toată ziua pentru a calmă agitația și s-a făcut și ora la care trebuia să ajung la concert. La 20:oo punct, același Leonard simplu, calm și relaxat a început incantația. Trei ore de reverie, trei ore de stat în aceeași poziție, de teama de a nu strica starea perfectă în care am intrat, trei ore de vocea aceea care aș vrea să-mi spună numai mie Hello și să leșin și să mă trezesc și să-mi spună iar Hello și să leșin și să mă trezesc și iar și iar.

Un concert cât o zbatere de gene, cât o declarație de-un cuvânt, cât o clipă de-o viață și, până să mă dezmeticesc, Leonard Cohen părăsind scena, cum altfel, decât sărind într-un picior și făcând cu mâna publicului, ba nu, mie, ba nu, publicului. Un înclinat de cap, cu pălăria la piept și-un Mulțumesc din vârf de buze.

N-aș ști ce să zic mai mult, e un sentiment pe care trebuie să-l ai, e un om pe care să-l asculți cu buricele degetelor, e o muzică pe care s-o dezmierzi cu vârful buzelor, e un dans pe care să-l mângâi cu sufletul.

Pe drum, la întoarcere, am ales tot trenul, știam că e locul unde aud povești, unde vieți fugare se destăinuie, unde probleme se spun o dată și se curăță, mai apoi. Iubesc oamenii care merg cu trenul, iar taxa de poveste, a fost, de data asta, 5 lei.

Pentru 5 lei, dacă mergi cu Intercity-ul de la București până la Cluj, poți afla nenumărate povești. 5 lei costă sucul, 5 lei costă și cafeaua, 5 lei costă locul îngrămădit în vagonul-restaurant, unde poți aprinde o țigară și sorbi o poveste. Doamna din fața mea, care-mi spunea mereu gărgărițo, a intrat în grabă în tren, și-a zvârlit geanta peste cartea mea, lucru care m-a făcut să-ncrunt ușor sprâncenele și-a scos un oftat prelung. În nici mai mult, nici mai puțin de 20 de minute, plăteam taxa la vagonul-birt și trăgeam cu poftă din țigară. Aveam să ascult pentru următoarele 2 ore încă o poveste.

Doamna Margareta mergea la Cluj, la fata ei, Iolanda, s-o susțină în ziua prezentării de doctorat. Aflată de 2 săptămâni în țară, pentru a-și recăpăta slujba de funcționar la Consiliul Județean Ploiești, propaspăt reîntoarsă din Italia, unde a muncit 2 ani pentru a acoperi datoriile lăsate în țară, doamna Margareta avea un stil de a lăsa țigara să se ardă în scrumieră și povestea să se agațe în cuvinte. Cu un soț decedat din 2002, cu un copil care a studiat și-n țară și-n afară, cu un prieten rămas fără slujbă, din cauza crizei economice, îmi vorbea din colțul gurii despre umilința îndurată la locurile de muncă din Italia. C-un fel simplu și frumos, îmi spunea că s-a apucat de citit psihologie să-nțeleagă mai bine de unde resemnarea asta în fața patronului bogat care-i arunca banii-n față și-o punea să aibă grijă de bătrâni în scaune cu rotile, de bătrâni violenți sau de bătrâni țintuiți în pat. Doi ani au fost suficienți s-o termine, și-ncercam să-nțeleg neputința omului care-o viață întragă a muncit și a ajuns să-ndure orice doar-doar o scoate-o la capăt. Are și scosul ăsta la capăt ceva, un fel de capitulare tristă în fața destinului, un fel de-nclinare din cap și-un dat din mână a lehamite care-ți transmite tot fiorul unei vieți care-a tors încet, de tamă să nu deranjeze și-a ajuns, mult prea devreme, să incomodeze pe toți cei strânși în juru-i.

În situații din ăstea nu poți decât să taci și s-asculți, să dai un zâmbet pe-un oftat și să spui și tu la rându-ți. Vorbele se rostogolesc și drumul curge lin. Dar viața ți le coace, și-am avut norocul ca-n dreapta noastră s-avem un domn volubil, care povestea haotic de butoiul în care se face țuica de prune, de prietenul lui Florin (însemnează Florin Piersic, nu mai e nevoie de adăugiri), de vraful de cărți publicate, de Uniunea scriitorilor și de viața care e un adevărat privilegiu pentru intelectuali, pentru cei aleși, pentru cei care vorbesc tare și-apăsat.

Tot vagonul plătitor de 5 lei asculta fermecat la istorisirile ce curgeau lanț din omul nostru, toți se uitau complice unii la alții, c-au avut noroc să dea peste așa o somitate într-un Intercity prăfuit, într-un vagon ieftin, pentru un 5 lei cu care nu mai faci nimic în ziua de azi.

În fața mea și-a doamnei Margareta, un bărbat mucalit, c-o privire jucăușă, a tăcut și-a ascultat răbdător și-a tras țigară de la țigară. Un pic înainte de Câmpia Turzii, ne povestește de Floppy, pisica lui de 10 ani:

Ș-apăi Floppy a meu se duce seara pe balcon, se sprijină pe balustradă, apleacă urechile în jos la apartamentul de sub noi și-ascultă poveștile chiriașelor de-acolo, care mai de care mai tânguitoare, de iubire, de părăsit, de serviciu, de bărbați. Apăi bietul Floppy, de era cu mine – n seara asta pe tren, înclina urechile peste geam și se-arunca săracul sub șine că n-ar fi rezistat.

I saw a beggar leaning on his wooden crutch
He said to me, “You must not ask for so much”
And a pretty woman leaning in her darkened door
She cried to me, “Hey, why not ask for more?”

Mi-e dor, mi-e dor

Banii aduc fericirea și, dacă aud pe cineva că mă contrazice, atunci știu că persoana aceea e cea mai imbecilă ființă de pe pământ.

Am stat cam trăsnită și am ascultat o pledoarie pe tema astă, pledoarie ce-l invoca la un anumit moment și pe Bill Gates, și mă gândeam ca prostul oare ce vrea să însemne toată treaba asta. Între timp, îmi zburau prin cap citate imbecile, de genul: Banii n-aduc fercirea, dar o întrețin, și mă întrebam ce argumente să aduc. Cât îmi zburau ochii-n gol, mi-am amintit că, în aproape toate cazurile, când dai peste un om care e așa de convins de părerile lui, cel mai bine e să-l lași în pace și să nu-l contrazici, fiindcă nu o să ajungi nicăieri, ba mai rău o să te și o să îl enervezi.

Când eram mai mică duceam lungi discuții în contradictoriu, încercam să mă fac înțeleasă, tremuram și transpiram, încercând să conving persoana din fața mea că ce spun e corect, și că ea greșește. Timpul m-a convins că nu e o treabă foarte înțeleaptă, mai corect e să bei o bere și s-aștepți. Dacă tu ai avut dreptate, tot prietenul timp o să-și facă treaba.

Eram cu mama acum doi ani într-o mașină, al cărei șofer plin de testoseron a băut o cafea în pahar de plastic, s-a șters cu brațul peste mustăți, a râgâit a mulțumire și a zvârlit paharul pe geam. Brusc m-am făcut roșie la față, indignarea mea a atins cote maxime, lucru ușor de ghicit pentru apropiați, fiindcă mi-am îngustat privirea și-am început să comentez. Rezultatul: omul meu n-a făcut decât să înjure pe toată lumea din mașină, punându-mi-i în cap pe restul pasagerilor. Mno, cu oameni de-ăștia îi cam inutil să te contrazici, să aduci argumente, mai bine taci și dai din umeri și, la momentul potrivit, arunci argumentul potrivit și poate-poate reușești ceva. Dacă nu, mai bei o bere și-a trece.

Din seria când eram mai mică, credeam cu convingere acum niște ani că fericirea-i musai să fie un lucru mărunt, vorba cântecului, fiindcă, dacă devine prea mare, ca-n efectul bulgărelui de zăpadă, te strivește. Oricum, n-ai ști ce să faci cu ea. Oricum, ce-i prea mult, strică. Oricum, de la prea multă fericire devii leneș, și nu-ți mai dorești altceva.

Și aici intervine prietenul meu, timpul, care trece-trece și cerne-cerne (Și pentru timp aveam un citat șmecheraș la un moment dat: Menirea mea e să omor timpul, a timpului, la rându-i, să mă omoare. Ne simțim cum nu se poate mai bine, noi între noi, asasinii. Citatul era, evident, din Cioran, fiindcă eu eram mică și-n liceu, și mai eram și neagră pe deasupra. La suflet, zic).

Așa că, timpul fiind cernut, mi-am făcut un mic îndreptar de fericire, pe care, la vârsta asta, n-o mai văd ca pe ceva rău, fericirea e pur și simplu un zâmbet în colțul ochiului și-un fel de-a lăsa lucrurile să se întâmple și coincidențele să se manifeste (Aici, prietenii au avut un rol esențial).

Ăsta mi-e îndreptarul și-l scot de la naftalină de câte ori e cazul, adicătelea când îmi spun că gata, nu mai pot și nu mai vreau:

1. Majoritatea oamenilor vor să se simtă importanți, să-și trăiască cele 15 minute de glorie, și au nevoie absolută de recunoaștere. Lucrul ăsta l-am constatat la locurile mele multiple de muncă, unde scaunele erau din ce în ce mai impunătoare, pe măsură ce funcțiile creșteau. De la simplul scaun la fotoliul mare de piele, un obiect minimalist care creează impresii. Or mai fi și altele, dar mie asta mi-a delcanșat declicul.

Ca să fii fericit, lasă-i pe ei cu ale lor și tu vezi-ți de ale tale. O pernă să-ți facă scaunul mai confortabil ajută. Vorba aia: fiecare doarme cum își așterne.

2. Majoritatea oamenilor vor să se facă acceptați, cu orice preț. Fă-le pe plac și acceptă-i. Asta nu înseamnă că trebuie să-i și placi.

3. Unii oameni sunt o poveste. Aici merge încă un citat, cum altfel: Orice carte are mai multe înțelesuri, la fel și cu povestea – decodifc-o după sistemul tău de valori și mai adaugă-i ceva: o să-ți dai seama că ai o antologie de basme, numai bună de visat înainte de culcare.

4. Unii oameni sunt mărgăritare – înșiră-i pe un fir, fă-i șirag și poartă-i tot timpul cu tine. Un accesoriu de trebuință și mereu la modă.

5. Un animal e mai presus de orice – o să înveți de la el că viața se dansează și nu doar se trăiește.

6. Fă un sport – te învață multe, chiar dacă nu excelezi – competiție, ambiție, voință.

7. Bea o bere. De multe ori amintesc de prietena mea, berea, care-i numai așa un titlu pentru poveștile de pahar cu mărgăritarele pe care le port tot timpul.

8. Nu te compara cu alții, nu duce la nimic bun, te-nrăiește, îți gâdilă orgoliul căpcăun și te transformă-n muma-pădurii.

9. Haz de necaz – mereu, pe orice vreme și-n orice condiții.

10. Joacă birdge, chiar dacă nu-i de tine, nu-nțelegi, nu ești bun. E cel mai frumos joc pe care-l cunosc, fiindcă disciplinează, formează, scoate tot din tine și-a doua zi poți s-o iei din nou, curat, de la capăt.

Și-or mai fi și s-or putea completa, că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Oraşul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

în tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare
pe când adulţii nedumeriţi şi superbi
scădeau scădeau surâzând. (Gellu Naum)

Soarele şi luna au ţinut cununa

În sfârșit o să capăt carte de muncă. Asta ca să nu-mi mai agit tot familionul, că vreau contribuțiile la sănătate plătite, să pot să capăt adeverințe, să mă dedau la activități intelectuale, din care să nu pricep oricum mare lucru, dar la care să trag cu îndârjire, doar-doar o ieși ceva. Ca să capăt carte de muncă, a trebuit să-mi scot o foiță, cum c-aș fi clinic sănătoasă. Tot ce-am făcut a fost să iau niște chitanțe, cum că-s la zi cu plățile, pentru care mi-am alergat conștiincios familia, să le trag la Xerox, să le depun la dosar, și-am primit parafa. Nu tu control, nu tu verificare, doar un zâmbet-complice, că felicitări, ați intrat în rândul lumii. Docotrița credea că m-am hotărât să fac pasul cel mare: o să spun da. N-am priceput eu mare lucru, da aveam să spun, o să lucrez de azi înainte cu acte-n regulă, dar de ce zâmbetul insinuant?

Doamna Popescu s-a dus la notar să divorțeze. La 74 de ani, s-a hotărât că soțul o bate de prea multă vreme, și a hotărât să spună pas. La întrebarea: Doriți să revniți la numele dumneavoatră: doamna Postelnicu, doamna Popescu s-a enervat teribil. Pe mine mă cheama doamna Ionescu, care e numele răposatului soț. La explicația conform căreia, pentru a căpăta numele Ionescu, va trebui să meargă la Oficiul Stării Civile și să scormonească-n arhive, ca să vadă ce s-a întâmplat cu numele șugubăț, și nu mai bine ar fi să rămână Postelnicu, doamna Popescu s-a enervat teribil, că ea de fapt e Ionescu și preferă să rămână Popescu și să mănânce bătaie, decât să fie Postelnicu, toată lumea a dat din cap afirmativ c-un zâmbet complice: nimeni nu a înțeles nimic. Până la urmă, ce-i într-un nume?

A început, e la mijloc sau stă să se termine sezonul nunților. Aud din dreapta și din stânga: anul ăsta am patru nunți, la nunta ta când jucăm?, la anul am cinci nunți, vai, of, ce necaz. Niciodată n-am priceput trocul marital: mă duc la ei, astfel ei o să vină din politețe la mine și n-o să se ducă la ceilalți, pentru că nici ei nu s-au dus la rândul lor la ceilalți, preferând să meargă la altă nuntă, fiindcă cei ce se căsătoreau au venit la nunta lor, și în felul ăsta nimeni nu se va mai supăra. Nu înțeleg de când a devenit nunta o corvoadă, pentru care trebuie bani, veșminte noi, plic cu nume, meniu cu cinci feluri de mâncare și creat de obligații. Statistic, nunta e o afacere, ca să-i ajute pe tinerei să beneficieze de-un început material, fiindcă cel spiritual se bănuiește a fi deja consolidat. Practic, la mine se rezumă că-i plătesc pe alții să se căsătorească și, dacă-s cuminte, beau un păhărel.

După vreme îndelungată, am deschis televizorul, să mă uit la știri. Elena, fiică băsesciană, se mărită/însoară sau numai ea știe ce face. 20 de minute au fost numai despre asta. Să mai spună cineva că-s eu paranoică. Mut canalul și dau peste un documentar, ați ghicit, taman pe subiectul fierbinte, în care se explică reacția necontrolată a femeilor care devin de nerecunoscut în apropierea marelui eveniment: de mici au ascultat povești cu prințese, care se chinuie, trec prin nenumărate încercări, la capătul cărora urmează ziua cea mare, când prințesele strălucesc, personajele negative sunt pedepsite și mor de invidie, iar ele urmează să trăiască fericite până la adânci bătrâneți. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Spusul unui da așa de categoric, în mintea mea și numai a mea, pare-se, se face doar în doi, cu un părinte spiritual în față, care să-și dea binecuvântarea. Într-o liniște deplină, într-un cadru izolat, unde fericirea poate să explodeze liniștită în mii și mii de stele, și să cadă ploaie pe pământ, ca să-i bucure și pe cei din jur. Fiindcă din unul, urmează să devină doi, fiindcă e un eveniment ancestral, fiindcă atunci se unesc și carnea și spiritul, fiindcă e un eveniment magic, și, știm cu toții, din moși-strămoși, magia se întâmplă în cea mai mare taină, fără martori, învăluită într-o plasă de mister. Ce se întâmplă în momentul acela e un secret păstrat cu taină, transmis din vârful genelor din generație în generație, praf de stele pe care trebuie să-l păstrezi la îndemână și totuși bine pitit, într-un săculeț din epidermă, în colțul cel mai îndepărtat al ochiului. Și, la necaz și încercări, să scoți un pic din conținutul săculețului sub formă de lacrimă, ca cele rele să se spele și cele bune să se adune. Numai așa funcționează, ca un descântec, încifrat în momentul în care spui da-ul categoric, tu și persoana ta-n oglindă, la ceas târziu în noapte, în mijloc de pustiu, cu părintele-spiritual-vraci martor.

Altfel, ajungi să nu mai știi care ți-e numele, să vrei să fii Ionescu, când ai fost Popescu, și de fapt pe tine te cheamă Postelnicu.

Notă mică de final: concluziile mele se bazează pe fapte statistice și constatări aleatoare :). Nimic științific totuși nu s-a strecurat în rândurile de mai sus.

Jurnal de vacanță

Mi-am pus ochelarii de soare pe nas, fiindcă știam că o să fie o zi lungă și însorită. Fiindcă-mi place să mă-ncarc, să fiu sigură că nu-mi lipsește nimic, mi-am luat laptopul în rucsac, termosul cu mâncarea și apa într-o sacoșă de pânză, și un alt rucsac burdușit cu haine și adidași și eșarfe și cosmetice. Era vineri și la 18: 45 mă duceam la Biertan, la Festival de Horror și Fantasy, și plănuiesem treaba asta de ceva vreme, în disperarea omului care știe că vara asta iar n-o să plece nicăieri, fiindcă întotdeauna vara, când lumea pleacă-n concedii, pică un job nou sau ceva care să-ncurce.

Cu o seară îniante biletele de tren fuseseră cumpărate, dusul urma să se facă cu o schimbare iar întorsul cu același Intercity neprietenos care-ntotdeauna are întârziere, care întârziere o enervează teribil pe doamna de la ghișeul de la Agenția CFR, dacă ai cutezanță să o pomenești. Cum eu de obicei mă-ncumet, am fost muștruluită, dar nici că mi-a păsat: las că vine ele două zile de filme și soare și prieteni.

Și cu cele două rucsacuri, cu sacoșa de pânză cu mâncare, sun la taxi să mă ducă la serviciu, să pot pleca mai repde, ca să am unde ajunge. Timpul în primul tren, încins până la limită, cu locuri ocupate, cu persoane așezate care unde s-a nimerit, cu aceiași controlori veșnic încruntați în uniformele lor mai vechi decât veacul, a trecut repede într-o poveste despre oameni frumși, care încă mai văd o Românie frumoasă, unde se mai pot face lucruri, unde întotdeauna trebuie să cauți plus-valoarea și unde trebuie să te lupți cu zmeul din poveste, pe care tot o să-l înfrângi odată și odată.

Al doilea tren, mai încins decât iadul, arătând ca o fantomă ce ridică pasagri să-i trecă pragul lumii ăsteia, mi-a testat rezistența, dar nu m-a doborât. De la Mediaș, pe-un drum parcurs pe contrasens, noaptea, până la Biertan, a mai fost un pic. Toate berile și dezmățurile plănuite s-au transformat într-o discuție despre întunericul absolut, unde nu poți să-ți vezi nici ideile, întuneric ce-l parcurgi ca la capătul lui să te miri că lumina lăptoasă de dimineață poate să-ți producă atâta bucurie. Încercam să intrăm în atmosfera de festival, în sătucul pustiu, la o terasă pustie.

Bieratnul e o așezare săseacă, atestată documentar din 1224. Aici se află un complex arhitectural medieval, cu o biserică și o cetate. Biserica, ridicată între 1490 și 1520 în stil gotic, a fost dată uitării, geme din străfundul ei pentru o restaurare. Dacă ai norocul să dai peste un ghid, poți să tragi cu urechea și poate o să înțelegi mai bine ce-a fost cândva pe acolo. Dacă nu, o să vezi cripta, cu statuile de pe care s-a dus culoarea, doar una singură mai păstrând ceva din frumusețea înfricoșătoare a felului în care era văzută moartea pe vremurile acelea, și o să dai din cap nelămurit. O să poți admira poarta sacristiei, realizată de Johannes Reichmuth, cu un sistem de blocare ce punea în mișcare 15 zăvoare, poartă în spatele căreia se poate admira tezaurul bisericii, printre cutii goale de banane și resturi uitate de turiști acolo. În interiorul lăcașului poți să respiri eternitatea și o să fii întrerupt de copii care vor să-și cumpere brățări pe care le vinde o doamnă acolo, brățări și tot felul de obiecte, din care se strâng bani pentru refacerea fortificației. Copiii au și brățări de la McDonalds și e ceva firesc să vrea să-și completeze colecția, un firesc straniu, pe care ai vrea să-l lași deoparte, ca să dorești să faci ceva pentru țara asta, fiindcă sunt atâtea de făcut și numai umeri ridicați a nedumerire iar umerii tăi, ridicați și ei a nedumerire, o să completeze zidul plângerii și unde-s doi puterea crește și ceva-ceva tot o să se urnească, poate o cărămidă, poate două.

În afară de biserică, am văzut filme, filme unde am râs cu prietenii, fiindcă frica-n doi devine irezistibil de amuzantă, are antidot și-ți reamintește permanent că mai mulți înseamnă mai bine.

Colecția de shorts a fost de departe cea mai frumoasă, cu căldură recomand Angajatul lunii, Moștenire și Condimente neobișnuite. “În buclă” a fost cireașa de pe tort, un short terbil de short și de revigorant, tocmai prin senzația de disconfort pe care ți-o provoacă: trăim același lucru over and over again și numai zgâlțâitul din rădăcini poate fi soluția ieșirii din buclă. The Rocky Horror Picture Show a fost cel mai savuros dintre toate, film la care-ți vine să cânți și să tropăi și să aplauzi și să te ridici de pe scaun și să explodezi, fiindcă mai puțin nu se poate. De speriat m-aș fi speriat la Tunelul, deși are mici-mari lipsuri, dar foitul din sală, telefoanele luminoase cu profile de Facebook pe ele, m-au făcut să-mi schimb locul permanent, bombănind publicul și ratând senzația aia de groază nedisimulată, când vrei să țipi din adâncul plămânilor și să elimini frica inconștientă de tot ce-i necunoscut, ca apoi să urmeze relaxarea totală: am trecut și peste asta, acum știu un pic mai mult.

Și seara de sâmbătă a fost un permanent îngheț, fiindcă-i frig ca naiba acolo, cu râsete și chipsuri și bere pe care nici n-apuci s-o termini, fiindcă-ți îngheață în stomac. Luna plină și cerul înstelat, unde poți număra aștrii și știi câte vise au oamenii, și-un drum prăfuit și pustiu cu urlete de câine, străbătut de unul singur, ca s-ajungi la locul unde-ai fost cazat, s-arunci încă ceva pe tine, a fost poate cel mai înfricoșător lucru din tot festivalul, liniște de să-ți auzi respirația și câte un urlet de patruped înamorat, care să te facă să te zgâlțăi din fundul sufletului, ăstea au fost elementele spectaculoase. Și iată că locul îl face pe om și nu invers.

La toate ăstea, bucuria că mai sunt oameni care fac ceva, că un dispensar a fost renovat ca să rămână ceva în urmă, că la dispensar au pus umărul niște copii – bucățele de om care te pot muștrului mult mai usturător decât doamna de la ghișeul Agenției CFR: Doamna, mai tare stricați, decât ne ajutați, ăstea au fost plus-valoarea festivalului și motivația mea pe viitor că o să caut și n-o să mă opresc, până o să găsesc locul unde pot pune umărul la bătaie și unde pot face ceva pe mai departe.

Drumul de întoarcere scurt, c-o cafea băută la 100 de grade și-o liniște deplină topită de soare, m-a convins că se poate mai mult, numai să vrei. Sunt un om anxios, speriat și agitat, dar în mai mulți, toate astea devin constructive, dacă le topești într-o discuție de final, musai la un pahar de vorbe.

Cele rele să se spele, cele bune să se-adune sau cum Dora a deschis o ușă mică cu o cheie mare-mare

Veșnicia s-a născut la sat. Stăteam cuminte și ronțăiam la un măr de vară, o adevărată minunăție de fruct, pentru care merită să pici în păcat, și-l ascultam pe un domn mustăcios cum îmi explica felul în care era alcătuită gospădăria la sași, cum de la ei am învățat să facem case cu acoperiș de țiglă, cum construiau ei câte două fântâni, una din care să se adape animalele și una din care să dea de băut drumeților obosiți și mă tot minunam. Nu de poveștile în sine, cât de jumătatea aceea de om, pasionat până-n unghiile degetelor de la picioare de viața tradițională, de simplitatea traiului de odinioară și de curățenia ce era pe-atunci în case și în suflet.

Eu dintotdeauna am vrut ce-a fost mai greu, mai îndepărtat, simțeam că dacă nu mă macin până-n fundul sufletului, tot ce obțin e pe degeaba și parcă nu mai are farmec. Am tot pus lucrul ăsta pe seama faptului că lucrurile frumoase sunt puține și le obții cu greu, fiindcă, dacă frumosul ar fi pe toate gardurile, am sta toți cu ochii-n soare și ne-am prăpădi de-atâta bine.

Așa m-am hotărât să mă duc la facultate în celălalt capăt al țării, fiindcă ar fi fost prea simplu să rămân mai aproape. Așa mi-am impus limite și bariere sub care n-aveam voie sa cad. Și am pretins de la mine mult, fără să fac suficient, și m-am enervat și m-am îndârjit până m-am adus la epuizare că lucrurile nu-mi iesă cum trebuie când vreau eu. Și-am ajuns sa-mi fiu un mic dictator, să mă execut la cea mai mică ezitare, să pierd oameni, sentimente, litere, idei și senzații, pentru că nu s-au materializat atunci când am vrut eu.

Și mă tot minunam de omul mic la stat, vioi, cu un lanț de chei cât el de mare, dintre care una mare, de lemn, pe care o numea cartela de acces în biserici, îmi facea cu ochiul să deschid și eu cu ea o ușă mică, mică ca-n Țara Minunilor. Și cu chiea aia mare, în formă de toporișcă, ne-a lăsat să intrăm într-o încăpere mică, de lemn, liniștită și caldă ca o clipă ce-ai zăbovit-o pe-un vis și-ai rămas senin și gol după. Așa de gol, că ți se vedeau intestinele și carnea și conștientizai cât de repede poți putrezi tot pretinzând prea mult de la toți și toate.

Și omul ăsta mărunt la stat ne explica din colțul mustății că o biserică ar trebui construită după numărul de oameni care vin acolo trup și suflet să respire un pic, să se adune și să facă cunoștință cu ei înșiși, iar când ies de acolo, să împartă ce-au simțit cu cei din jur. Și ne mai spunea că o biserică ar trebui ridicată cât îi sufletul de om, care nu-i ceva mare, ce crește și crește, și cu cât crește, cu atât omul e mai bun, ba din contră, un suflet ar trebui să fie ceva mic-mic, să poată fi observat numai de cei care văd până-n spatele osului, iar ei cu privirea să-l șlefuiască pe toate părțile și să-l dea în dar celor care au nevoie. Fiindcă așa e sufletul, o amuletă de ținut în spatele ochiului, să poți deosebi binele de mai mult bine. Și că, fiindcă am uitat acest lucru, bisericile au devenit tot mai mari și mai impunătoare și mai înzorzonate, ca niște suflete mari și grele, ce ne-apasă și ne-nghit și ne fac să ne simțim mărunți. Poate și de asta mă simt așa de grea când intru-n lăcașurile zilelor noastre, și m-apasă toate și mă simt ca din fundul lumii.

Ei, în încăperea aia mică, lângă omul ăla simpatic, în halat cu buzunare lungi, cu mere de vară îndesate în ele, zâmbeam în neștire și așteptam cuminte să ies, să mai aud niște povești, fiindcă înauntru se cuvine să fie liniște, să poți să-ți auzi sufletul cum toarce.

Și-am aflat că, înainte de 90, Parcul avea o suprafață de 75 de hectare, că acum a ajuns la 15, fiindcă s-a tot luat și s-a tot luat, că toate merele de vară și toate prunele și perele putrezesc și doar o mică parte din ele ajunge-n compoturi sau în dulcețuri sau în prăjituri de să te lingi pe degete, fiindcă au fost oferite oricui ar fi venit să le ia, dar nu vrea nimeni să vină să le culeagă și să le transporte. Dar lumea mănâncă eco.

Și-am aflat c-au vrut să construiască pensiune, în stil rustic, pentru străini și turiști, dar n-au fost aprobate fondurile. Și-am aflat că pe an ce trece mai dsipare un petec din pământ. Și omulețul simpatic care-mi povestea toate ăstea, lucra acolo de mai bine de 30 de ani și de la funcții importante a ajuns la și alții, fiindcă prea se dădea cunoscător.

Și-apoi l-am pierdut, fiindcă Parcul e împărțit pe zone, care-s sate, și când intra cineva la el în sat trebuie primit cum se cuvine. Așa c-am rămas sub măr, să mă umflu de la atâta parfum și să plutesc un pic, fiindcă așa mă sfătuise înainte să plece.

Și s-a pornit ploaia, ploaie serioasă, să se spele toate încrâncenările mele pe tot ce-i mai îndepărtat și mai greu de atins și să mă bucur, fie și pentru o bătaie de gene, că sufletul meu a rămas mic-mic și așteaptă în spatele ochilor, cuminte, să fie amuletă pentru cineva.

Camdorele atacă în fapt de seară

Uneori, lucrurile vin peste tine şi nu apuci să-ţi dai seama când te-ai acomodat cu ele. Ţi-e bine aşa şi nu te-ai fi gândit niciodată că simpla lor absenţă ţi-ar putea da viaţa peste cap. Ţin minte că, odată, un prieten m-a provocat să-mi pun viaţa într-o valiză, să iau valiza în spinare, şi să pornesc frumuşel la drum. În valiza mea de atunci încăpeau mult prea multe: vreo 20 de cărţi, nişte reviste, vreo 3 rochii, 5 perechi de jeanşi, multe cămăşi, neapărat pantofi, să nu uităm de genţi, parfumul preferat, perna fără de care nu pot închide ochii noaptea, decât dacă o îndes bine peste cap, nişte mailuri printate cu parfum de prieten drag, stai, că nu mă pot duce niciunde fără tricoul cu Jimmy, şi lista mea se tot extindea. Şi când am trecut la lista pisoiului, treaba s-a complicat. Căci nu pot lua Domnul Pisoi fără litieră, nisip, hamac, jucării, ansamblu de tocat gheruţe şi bolurile de mâncare. Acest simplu exerciţiu m-a făcut să-mi dau seama ce fiinţă materială sunt.

Şi săptămânile ăstea ce-au trecut m-au făcut să conştientizez că şi materialul ăsta e relativ. Se făcea c-aveam norocul să trec prin 14 zile Camdore, cu întâmplări vrute şi nemaivăzute, la finalul cărora poţi s-ajungi să declari că, dacă nici asta nu te doboară, hai mai bine să mai bei o bere.

Mi-a plăcut condusul mult de tot. Şi-am povestit cum ultima, prima şi singura mea şansă de şofat a fost în 23 iulie. Luat ore de condus în prealabil, plâns şi tremurat, că după opt luni de pauză nu mai poţi controla maşina, discuţii nocturne în care invocam lipsa mea de aplecare către tehnic şi faptul că niciodată n-am făcut ceva practic, doar am stat şi-am visat cu capul în nori, lecţii gratis de şofat, pentru că oricine se înduioşează la doi ochi mari şi umezi, mă rog, am aflat că nu oricine, dar la majoritatea merge, toate ăstea s-au înşiruit frumos pe lanţul făr-de-care n-aş mai pleca niciunde. Şi-un examen picat de toată frumuseţea, nu fiindcă am avut examinator nervos, nu fiindcă am avut emoţii, ci fiindcă n-am zărit un Stop şi frâna pusă brusc ce mi-a reamintit că nori sunt prea sus şi capul meu trebuie să stea mai jos, m-a trimis urgent în rândul pietonilor. Şi uite că mai trebuie să fac şcoala o dată.

Mi-am dorit job nou, la privat, să mă apere oricine de ONG-uri sau de lucru la stat sau de orice altceva unde visele ajung să se răstoarne şi realitatea să ţi se proiecteze în picioare şi picioarele să-ţi atârne grele şi tu să dai cu sufletul de fundul pământului. Şi l-am primit, numai că de pe o zi pe alta. Şi fatalele Camdore, datorită sau din cauza faptului, nu-s sigură, c-ai fost chemată cu laptopul la birou, că echipa nu-i încă făcută şi e nevoie de ajutor, şi nu-s suficiente calculatoare, ei, fatalele Camdore te-au făcut să-ţi pui laptopul în spate şi lângă el un iart şi iaurtul să se verse peste maşinărie, în plină staţie. Şi la 9 dimineaţa să apari cu dâra albă după tine, cu aparatul şiroind şi el şi s-aştepţi să râdă lumea, ceva să se întâmple. Ei bine, ai pus aparatul la uscat şi ai avut noroc că un calculator e liber şi-ai lucrat acolo. Şi-ai dus laptopul în service, şi ai avut noroc că merge, pe-o sumă modestă, şi-ai făcut rost de-un Windows, că după orice eşec, ceva trebuie reinstalat, şi-ai observat că nu merg tastele, simţul tactil se supără când îl bruschezi aşa, mai bine să nu-l gâdili. Şi în toi de noapte ai primit un laptop de la un prieten, fiindcă prietenii la nevoie se cunosc, şi-ai putut lucra. Şi a doua zi ai dus laptopul iar în service şi reparatorul de butoane şi-a mişcat un şurub şi totul a fost ca înainte.

Şi între timp ţi s-a stricat rezervorul din baie, nu cel ce alimentează insomnii, că cel ce face lucrurile să meargă şi administratorul, cel care ştie când ieşi, când vii şi când respiri ţi-a recomandat un instalator. Şi instalatorul a venit după zile lungi de absenţă a apei, că apa chiar e lichid vital, şi ţi-a reparat disfuncţionalitatea. Şi uite aşa ai constatat că eşti o fiinţă materială, că simpla absenţă a unui obiect poate să-ţi transforme viaţa într-un chin şi că nu-i ca într-o clepsidră să se întoarcă lucrurile cu susul în jos şi să-ţi fie iar totul bine, ca într-o imagine reflectată în oglindă, fiindcă nu-i Ţara Minunilor peste tot, fir-ar ea să fie de Camdoră.

Şi în valiza mea de acum încap numai nişte mailuri, printate bine în suflet, vreo două-trei sentimente şi-o To Do List în situaţii Camdore:

1. Să te înarmezi cu un zâmbet, fie ce-a fi

2. Să iubeşti un ideal, fie el unde-a fi

3. Să bei o bere, că mai rău sigur ar putea fi.

Că de n-ar fi, nu s-ar povesti.